† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 12, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:03

115. În vremea unei întorsături prielnice pe care o pot lua lucrurile duhovniceşşti, după o serioasă cugetare, omul se hotărăşte să nu cadă pradă risipirilor, ci să trăiască potrivit cu cele insuflate de frica lui Dumnezeu şi de conştiinţa lepădării de sine. Pentru această hotărâre darul lui Dumnezeu, care până acum lucra din afară; intră înlăuntru prin Sfintele Taine, iar duhul omului, până acum neputincios, se face puternic.

De această parte trece de aici înainte, în întregime conştiinţa şi libertatea şi în om începe ca o viaţă lăuntrică trăită în faţa lui Dumnezeu, o viaţă cu adevărat liberă, de sine lucrătoare, cu deplină înţelepciune. Cerinţele sufleteşti şi trupeşti şi trebuinţele întâmplătoare din afară, nu-l mai răspândesc, dimpotrivă, el începe să le conducă, după cum îi dă duhul puterea. Ca unul ce e stăpân pe sine, el se aşază pe prestolul inimii şi de acolo porunceşte, cum trebuie să fie şi cum trebuie să facă fiecare.

O asemenea stăpânire de sine începe din întâia clipă a prefacerii şi a sălăşluirii darului; în forma ei desăvârşită însă ea nu se vădeşte niciodată. Adeseori, stăpânitorii de altă dată sparg zidurile şi nu se mulţumesc numai cu alarma pe care o produc în oraşul lăuntric, ci deseori îl iau prizonier şi însuşi stăpânitorul oraşului.

Astfel de întâmplări se petrec mai adesea la început; dar puterea râvnei încordate, statornicia atenţiei încordată spre noi înşine şi spre lucrarea noastră, precum şi răbdarea cea înţeleaptă în toate ostenelile depuse în această lucrare, fac cu ajutorul darului lui Dumnezeu, din ce în ce mai rare aceste întâmplări.

În sfârşit, duhul devine atât de puternic, încât atacurile care altădată aveau înrâurire asupra lui, se pot asemăna cu un firicel de praf ce se loveşte de un perete de granit. Duhul petrece în sine fără să mai iasă afară, stând înaintea lui Dumnezeu şi stăpâneşte prin puterea lui Dumnezeu cu o netulburată tărie.

116. Cei ce caută împărăţia lui Dumnezeu cea lăuntrică, sau legătura vie cu Dumnezeu, în chip firesc cugetă mereu numai la Dumnezeu, îndreptându-şi cu sârguinţă mintea spre El şi nu vrea să citească şi să vorbească decât despre El. Dar aceste singure îndeletniciri fără altele despre care voi vorbi mai târziu, nu îl vor duce la cele căutate. La mistici, îndeletnicirile de mai sus, ele singure ies la iveală, întrucât unii ca aceştia sunt oameni teoretici, iar nu practici.

Privitor la acest subiect, sunt câteva lucruri de prisos şi în îndrumările catolice spre o viaţă duhovnicească, iar acestea nu sunt fără primejdie.

Ele te deprind cu lucrurile uşoare: fiindcă e mai uşor să te gândeşti cu mintea decât să te rogi sau să iei aminte la sine: te predispun spre părerea de sine, întrucât sunt o lucrare a minţii care e atât de înrudită cu îngâmfarea şi se pot răci cu totul când vor trece spre o aplicare practică şi, ca urmare, pot să oprească un succes temeinic prin măgulirea pricinuită de izbânda minţii în această lucrare.

Tocmai de aceea, învăţătorii sănătoşi ne apără de asemenea lucruri şi ne sfătuiesc să nu ne înfundăm prea mult în această ocupaţie, care se face spre paguba altor îndeletniciri.

54

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: