† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 28, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 19:13

39. Rugăciunea minţii se săvârşeşte când stăm eu mintea în faţa lui Dumnezeu, fie într-un chip simplu, fie prin aducerea cererilor, mulţumirilor şi proslăviilor. E nevoie să ne deprindem cât mai temeinic cu această stare, să ne aflăm în legătură cu Dumnezeu, dincolo de orice chipuri, de orice cugetări, de orice mişcare simţită a gîndurilor. Iată acestea sunt adevăratele expresii! În aceasta  constă tocmai fiinţa rugăciunii minţii sau starea minţii in inimă, ce se săvârşeşte în faţa lui Dumnezeu.

Rugăciunea minţii are două stări. Ea este sau lucrătoare, când omul îşi încordează propriile lui puteri sau de sine mişcătoare, când rugăciunea lucrează de la sine. Cea din urmă se întâmplă când noi suntem atraşi către cele dinlăuntru, după cum am mai pomenit, iar cea dintâi trebuie să fie neostenită strădanie în toată vremea.

Deşi, prin ea însăşi rugăciunea minţii cea lucrătoare nu duce la nici un fel de izbândă, fiindcă gândurile ne sunt mereu furate, totuşi, dând printr-însa mărturie despre dorirea şi stăruinţa noastră spre a dobândi rugăciunea cea neîncetată, astfel chemăm către noi mila lui Dumnezeu şi pentru această osteneală Dumnezeu ne dă din când în când acea atragere către El dinlăuntru, în timpul căreia rugăciunea minţii se arată în înfăţişarea ei cea adevărată.

40. Rugăciunea lui Iisus se poate face cu mintea în inimă fără a mişca limba. Această rugăciune e mai bună decât cea rostită cu limba. Cea cu limba să fie făcută doar pentru înlesnirea rugăciunii făcută cu mintea. Astfel, rugăciunea ce se rosteşte cu limba ne e uneori de trebuinţă pentru întărirea rugăciunii minţii.

41. În lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie să ne îndepărtăm orice chip care ar veni să mijlocească între mine şi Domnul, iar vorbele rostite ale rugăciunii nu sunt chiar miezul lor, ci doar unelte mijlocitoare. Lucrul de căpetenie este starea minţii în inimă în faţa lui Dumnezeu: întru aceasta stă rugăciunea minţii şi nu în cuvinte. Cuvintele au aici aceiaşi însemnătate ca şi oricare altă rugăciune.

Fiinţa rugăciunii stă în umblarea înaintea Domnului, iar umblarea aceasta în faţa lui Dumnezeu nedespărţită de încredinţarea vie în duhul nostru, că precum Dumnezeu pretutindeni este, tot astfel se află El şi întru noi, toate cele dinlăuntru văzându-le. El vede chiar mai mult decât vedem noi înşine. Nici această descoperire în cugetul nostru a ochiului lui Dumnezeu care ne cercetează până în adânc, nu trebuie să ia vreo întruchipare, ci totul trebuie să fie doară încredinţare sau simţire a prezenlei Celui Prea Înalt. Cine se află într-o încăpere prea călduroasă, simte cum îl cuprinde şi-l pătrunde căldura.

Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi cu omul cel duhovnicesc, care este înconjurat de Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea, Care pe toate le cuprinde şi Care este foc.

Cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, cu toate că în ele înşile sunt doar sunete care nu alcătuiesc însăşi fiinţa lucrării, sunt totuşi unelte foarte puternice şi mult lucrătoare, fiindcă numele Domnului Iisus este nume de mare înfricoşare pentru vrăjmaşii mântuirii noastre şi nume prea binecuvântat pentru cei ce-L caută pe Dumnezeu. Cugetaţi întotdeauna în chip simplu la lucrul acesta, fără a căuta într-însul în nici un fel vreo lucrare sau putere de vrajă. Rugaţi-vă pentru toate Domnului, Prea Curatei Stăpâne şi Îngerului Păzitor, iară ei vă vor învăţa toate fie de-a dreptul, fie prin mijlocirea altora.

42. Tu ai auzit adeseori cuvinte ca acestea: rugăciunea grăită, rugăciunea minţii, rugăciunea inimii, pe deasupra, poate ai auzit şi vreo judecată cu privire la fiecare dintre ele. Dar de ce se ajunge la o astfel de desfacere a rugăciunii în părţile din care este alcătuită? Din pricină că, datorită nesocotinței noastre, se întâmplă uneori, ca limba doar să rostească cuvintele sfinte ale rugăciuinii, iar mintea rătăcind cine ştie unde; iar alteori, se întâmplă, chiar ca mintea să înţeleagă cuvintele rugăciunii, dar inima să nu le răspundă prin simţirea ei. În întâiul caz rugăciunea este doar vorbă goală, dar nu e deloc rugăciune; în cel de doilea caz, cu toate că rugăciunea gândită cu mintea se uneşte cu cea glăsuită cu gura, nici aceasta nu este o rugăciune desăvârşită, deplină. Rugăciunea deplină şi adevărată se săvârşeşte atunci, când împreună cu cuvântul rugăciunii şi cu gândul rugăciunii se adună întrolaltă şi simţirea ei.

26

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: