† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 28, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 21:19

TREPTELE RUGĂCIUNII

14.

1) Deprinderea dobândită din obişnuitele rugăciuni săvârşite cu glas tare în biserică şi acasă.

2) Înrudirea gândurilor şi simţămintelor născute din rugăciune, cu mintea şi cu inima.

3) Rugăciunea neîncetată.

Rugăciunea lui Iisus poate să se săvârşească pe toate treptele acestea, dar adevăratul ei „loc” se află în rugăciunea neîncetată. Cea dintâi cerinţă pentru buna izbândire a unei rugăciuni este curăţirea inimii de patimi şi de orice altă legătură împătimită faţă de toate cele simţite.

Fără aceasta, rugăciunea va rămâne mereu pe treapta cea dintâi, pe treapta citirii. Pe măsura curăţirii însă, rugăciunea citită va trece într-o rugăciune făcută cu mintea şi cu inima. Iar când inima se va curăţi cu totul, atunci vor fi puse temeliile rugăciunii neîncetate.

Cum trebuie să lucraţi? În biserică urmăriţi slujba şi păstraţi gândurile şi simţămintele, pe care ni le dau slujbele dumnezeieşti.

Acasă treziţi în sinea voastră gânduri şi simţăminte în legătură cu rugăciunea şi întreţineţi-le în sufletul vostru cu ajutorul rugăciunii lui Iisus.

15. Rugăciunea are felurite trepte. La început este numai o rugăciune vorbită; dar împreună cu ea trebuie să meargă rugăciunea minţii şi a inimii, care trebuie să ajungă să-şi câştige căldura şi să se sprijine pe cea citită. Numai după aceasta, rugăciunea minţii dobândeşte o stare de neatârnare şi ni se descoperă, când lucrătoare, prin încordarea propriilor puteri, când de sine trezitoare de mişcări duhovniceşti.

În forma cea din urmă, ea este totdeauna cu acele atrageri de care am vorbit şi care ne trec înlăuntrul nostru la faţa lui Dumnezeu; ea se săvârşeşte odată cu ele şi sporeşte dintr-însele.

Mai târziu, când starea în care se află sufletul în timpul acestor atrageri, ajunge să fie statornică, atunci rugăciunea făcută de minte şi de inimă, ajunge neîncetată în lucrarea ei. şi încă mai mult, atragerile vremelnice de mai înainte se schimbă în stări de contemplare, în timpul cărora şi din care se descoperă şi rugăciunea contemplativă.

Contemplarea este supunerea deplină a minţii şi a întregii vederi lăuntrice unui subiect duhovnicesc cu atâta putere, încât tot ce se află în afara lui este uitat, iese din conştiinţă; mintea şi conştiinţa trec şi intră în subiectul contemplării în aşa chip, încât ele parcă nici n-ar fi în noi.

16. „Faceţi în toată vremea întru Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri”. (Efes. 6. 18). Arătând trebuinţa rugăciunii, Apostolul arată totdeauna cum se cuvine ca să fie rugăciunea ascultată.

Mai întâi, zice: „rugaţi-vă cu toată felurimea rugăciunilor şi cererilor, cu toată osârdia, cu durere în inimă, şi cu o îndreptare înflăcărată a duhului către Dumnezeu”.

Al doilea, zice: „rugaţi-vă în toată vremea”. Prin aceasta el porunceşte să ne rugăm fără să ne lăsăm biruiţi în faţa încercărilor şi fără să ne lăsăm prinşi de vraja somnului. Rugăciunea nu trebuie să fie numai o îndeletnicire săvârşită la o anumită vreme ci o stare de totdeauna a sufletului nostru. Caută, zice Sf. Ioan Gură de Aur, şi nu te mărgini numai cu un anumit timp din zi.

Auzi ce grăieşte! În orice vreme apucă-te de rugăciune, după cum spune şi în altă parte: „Neîncetat vă rugaţi” ( 1 Tes. 5,17).

Iar al treilea, ne zice: „rugaţi-vă întru Duhul”, adică rugăciunea nu trebuie să fie numai cea din afară ci şi lăuntrică, care se săvârşeşte de către minte în inimă. În aceasta stă fiinţa rugăciunii, care este o trecere înaltă a minţii şi inimii către Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi deosebesc rugăciunea făcută cu mintea şi cu inima, de cea făcută întru Duhul. Prima se săvârşeşte printr-o lucrare pornită din voia celui ce se roagă, cea de a doua îl află ea pe om, cu toate că el îşi dă seama de ea, totuşi rugăciunea lucrează singură neatârnat de străduinţele celui ce se roagă. Această rugăciune este mişcată de Duhul.

Pe aceasta din urmă nu o putem avea la poruncă, fiindcă ea nu se află în puterea noastră. Ea poate fi dorită, căutată şi primită cu mulţumire, dar nu săvârşită oricând, după voie: De altminteri, oamenii curăţiţi de patimi, au în cea mai mare parte o rugăciune mişcată de Duhul. De aceea trebuie să înţelegem că Apostolul ne porunceşte rugăciunea cea cu mintea şi cu inima să o săvârşim, atunci când spune: „rugaţi-vă întru Duhul”.

Adică s-ar putea adăuga: rugaţi-vă cu mintea şi cu inima, dar în dorinţa de a ajunge şi la rugăciunea cea duhovnicească. O astfel de rugăciune ţine sufletul mereu treaz înaintea feţei lui Dumnezeu, Care este pretutindeni. Trăgând la sine şi revărsând dintru sine dumnezeieştile lumini, ea alungă pe vrăjmaşi.

Se poate spune hotărât, că într-o asemenea stare, diavolii nu se pot apropia de suflet. Numai aşa e cu putinţă să te rogi în orice vreme şi în orice loc.

20

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: