† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 29, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:13

CAPITOLUL II

DESPRE RUGĂCIUNEA CARE ÎL ÎNCĂLZEŞTE PE OM ŞI ÎL UNEŞTE CU DUMNEZEU ÎN DRAGOSTE

Înainte de toate trebuie să se ştie că orice creştin – dar mai ales o faţă duhovnicească- trebuie, după datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc şi întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu Ziditorul, Cel plin de dragoste; Făcătorul de bine, şi cel mai mare Bun al său, de care şi pentru care a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului său, adică în ţelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuşi, de la care şi-a primit el viaţa şi firea şi pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit şi dorit de oameni: bogăţia, slava, soţia, copiii – într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci şi iubite în lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului şi, fiind arătări vremelnice, repede vor trece ca o umbră.

Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veşnic, îşi poate găsi o pace veşnică numai într-unul Veşnic Dumnezeu, ca întru bunul cel mai înalt al său, mai frumos decît frumuseţile, mai dulce şi mai iubit decât toate cele dulci şi iubite, întocmai ca în locul firesc, de unde a purces şi unde iarăşi trebuie să se întoarcă.

Căci precum trupul; venind din pământ, în pământ iarăşi se întoarce, tot aşa şi duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce şi întru El petrece, fiindcă tocmai de aceea a şi fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în Dumnezeu. şi noi de aceea, în această vremelnică viaţă, cu sârguinţă trebuie să căutăm unirea cu Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El şi acum şi în viaţa viitoare, în veci.

Dar nimeni nu poate să ne unească cu El decât numai prin dragostea care izvorând din inimă, își merge drumul ei până la capăt. Căci şi femeia păcătoasă din Evanghelie, tocmai de aceea a şi primit de la Domnul atâta covârşitoare milă spre iertarea păcatelor şi unire neclintită cu El „pentru că mult a iubit” (Luca 7, 47).

El îi iubeşte pe cei ce-L iubesc, se alipeşte de cei ce se alipesc de El, stă de faţă înaintea celor ce-L caută şi revarsă îmbelşugată dulceaţă asupra celor dornici a se desfăta de dragostea Lui.

Pentru ca omul să poată trezi în inima sa atâta dragoste spre a se uni cu Domnul în nedespărţita unire a dragostei, omul are nevoie să împlinească lucrarea rugăciunii cât mai adeseori, ridicându-şi mereu mintea la Dumnezeu.

Căci aşa cum o flacără se măreşte pe măsură ce mai adesea punem lemne pe foc, tot aşa şi rugăciunea ce des se săvârşeşte cu adâncirea minţii în Dumnezeu, trezeşte în inimă dumnezeiască dragoste care înflăcărându-se, va înfierbânta omul lăuntric în întregime, îl va lumina şi-l va învăţa.

Ea îi va arăta tot ce îi este necunoscut şi tainic în adâncul înţelepciunii şi-l va face asemenea unui înflăcărat serafim de foc, neîncetat stând cu duhul în faţa lui Dumnezeu, privind la El cu mintea şi astfel sorbind o negrăită dulceaţă dumnezeiască.

6

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a Reply

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: