Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Iunie 20, 2010

† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Filed under: Cele 225 de capete teologice şi practice — Micael Nicolas @ 04:18
Cele 225 de capete teologice şi practice
Ale celui între sfinţi părintelui nostru Simeon Noul Teolog
egumenul Mânăstirii sfântul Mamas de Xirokerkos,
una sută capete făptuitoare şi de Dumnezeu cuvântătoare (practice şi teologice).
  • 1. Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înţeleg

    Sfântul Simeon Noul Teolog

    duhovniceşte este pretutindeni ; căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El (Ps. LXXXIV, 10), dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoşi (Ps. CXVIII, 155).

  • 2. Amintirea lui Hristos luminează mintea şi alungă dracii. Lumina Sfintei Treimi, strălucind în inima curată, o desparte pe aceasta de lume şi pe cel părtaş de ea îl face să se umple încă de aici, pe cât e cu putinţă credinciosului, de slava viitoare, ca pe unul ce se află sub lucrarea harului, deşi este încă ascuns sub acoperământul trupului.
  • 3. Dacă, după trecerea celor văzute, nu mai este nimic altceva decât numai Dumnezeu, Care este şi va fi, fără îndoială, cei ce se împărtăşesc cu îmbelşugare de harul Lui în lumea aceasta, chiar dacă sunt încă pe pământ, s-au unit în cea mai mare măsură cu veacul viitor, măcar că suspină încă împovăraţi de umbra şi de greutatea lor.
  • 4. Domnul nu fericeşte pe cei ce învaţă numai, ci pe cei ce s-au învrednicit mai întâi, prin lucrarea poruncilor, să vadă şi privesc în ei înşişi lumina Duhului ce luminează şi scânteiază. Căci datorită ei cunosc, prin vederea ei adevărată, prin cunoaşterea şi lucrarea ei, cele despre care vorbesc şi aşa învaţă pe alţii. E de trebuinţă, aşadar, ca cei ce vor să înveţe pe alţii să fie ridicaţi mai întâi ei înşişi, cum s-a spus, ca nu cumva vorbind despre cele ce nu le cunosc, să piardă, prin rătăcire, pe cei ce se încred în ei şi pe ei înşişi.
  • 5. Cel ce nu se teme de Domnul nu crede că există Dumnezeu (Ps. XIII, 1). Dar cel ce crede că există se teme de El şi păzeşte poruncile Lui. Iar cel ce zice că se teme de Dumnezeu, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este (1 Ioan II, 4) şi frica de Dumnezeu nu este într-insul. Căci unde este frica de Dumnezeu, e şi păzirea poruncilor (Ps. CXI, 1, 4). Iar nefiind aceasta întru noi, şi nici păzirea poruncilor, nu ne deosebim întru nimic de păgâni şi de necredincioşi.
  • 6. Credinţa şi frica de Dumnezeu şi păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curăţirii noastre. Căci în măsura în care ne curăţim, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El şi înaintând ne mutăm, aşa-zicând, de la frică la iubirea lui Dumnezeu. Şi atunci auzim cuvîntul Lui : «Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte» (Ioan XIV, 21). Şi aşa adăugăm nevoinţe peste nevoinţe pentru a ne arăta iubirea prin fapte. Iar întâmplându-se aceasta, El însuşi ne iubeşte, precum a făgăduit. Iar iubindu-ne, ne iubeşte şi Tatăl Său la fel, venind înainte Duhul, Care împodobeşte casa noastră, ca prin întâlnirea ipostasurilor în noi, să ne facem locaş al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh 18.
–––––––––––––––––– Notă
18. Duhul Sfânt are rolul de a ne pregăti casa fiinţei noastre, sau de a o face curată şi deschisă pentru primirea Sfintei Treimi. El întâmpină oarecum împreună cu noi pe Fiul şi pe Tatăl. El se uneşte cu subiectul nostru, asumând funcţia de sensibilizare a noastră pentru Dumnezeu. De aceea Tatăl şi Fiul, iubindu-ne pe noi, iubesc în acelaşi timp pe Duhul lor, iar noi, iubindu-I pe Ei, îi iubeşte oarecum, prin noi, însuşi Duhul Lor cel Sfânt. Astfel suntem ridicaţi în circuitul iubirii treimice, fără să ne confundăm totuşi cu Duhul Sfânt şi fără să confundăm persoanele Sfintei Treimi.
Anunțuri

Filed under: Cele 225 de capete teologice şi practice — Micael Nicolas @ 04:04
  • 7. Sălăşluirea, întru curăţie cunoscută şi simţită, a Dumnezirii celei în trei Ipostasuri în cei desăvârşiţi nu e împlinirea dorinţei, ci mai degrabă început şi cauză a unei dorinţe mai puternice 19. Căci din acel moment, ea nu mai lasă pe cel ce a primit-o să se potolească, ci ţinându-l aprins pururea ca de un foc, îl împinge să se ridice spre flacăra unei dorinţe şi mai dumnezeieşti. Căci neputând mintea să afle o margine şi un sfârşit al Celui dorit, nu poate pune nici dorinţei şi iubirii sale vreo margine, ci silindu-se să atingă şi să dobândească capătul fără sfîrşit, poartă în sine pururea dorinţa nesfârşită şi iubirea nesăturată 20.
  • 8. Cel ce a ajuns la acest capăt nu socoteşte că a aflat începutul dorinţei sau al iubirii lui Dumnezeu în sine, ci socoteşte că nu iubeşte încă pe Dumnezeu, întrucât n-a putut ajunge să cuprindă plinătatea iubirii. De aceea, socotindu-se pe sine cel din urmă dintre toţi cei ce se tem de Dumnezeu, se socoteşte din tot sufletul nevrednic chiar şi de mântuirea împreună cu ceilalţi credincioşi 21.
–––––––––––––––––– Notă
19. Sfântul Maxim Mărturisitorul şi alţi părinţi au vorbit şi ei de mişcarea spre sfârşitul nesfârşit în care se va odihni, dar nu se va sătura sufletul, în viaţa viitoare. Dar sfântul Simeon îi dă acestei mişcări un caracter de avânt aprins, înfocat. El nu mai vorbeşte în termeni intelectuali despre mişcarea iubirii sufletului, ci în termeni plini de focul simţirii şi al entuziasmului. Acest capitol şi cel anterior redă ceea ce e mai caracteristic în spiritualitatea sfântului Simeon Noul Teolog. Şi el ne-a spus în capitolul II că nu face o prea clară distincţie între ceea ce va simţi sufletul în viaţa viitoare şi ceea ce poate simţi încă de aici.
20. Dorinţa sufletului ajunsă în nesfârşitul iubirii dumnezeieşti nu se stinge, ci e ţinută mereu trează din cauza infinităţii în care se află Şi pe care niciodată nu o poate cuprinde întreagă. Totuşi, întrucât ea nu mai tinde spre ceva care e dincolo de această infinitate, se spune şi că dorinţa se odihneşte acum în această infinitate.
21. Neajuns la capătul final al iubirii, socoteşte că n-a pus nici Măcar început ei, aşa este de departe iubirea pe care o are sufletul de plinătatea fără margini a iubirii. Şi de aceea se socoteşte mai prejos de toţi ceilalţi credincioşi, nevrednic chiar de mântuire. Cel ce se află în realitate mai sus decît toţi se socoteşte astfel mai prejos de toţi. În acest sens a spus sfântul apostol Pavel despre sine că cel dintâi păcătos este el.
2

Filed under: Cele 225 de capete teologice şi practice — Micael Nicolas @ 03:59
  • 9. «Toate sunt cu putinţă celui ce crede» (Marcu IX, 23). Căci Credinţa se socoteşte în loc de dreptate (Rom. IV, 9). «Că sfârşitul legii este Hristos» (Rom. X, 4). Iar credinţa în El îndreptează şi desăvârşeşte pe cel ce crede. Căci credinţa în Hristos, socotindu-se în locul faptelor legii şi fiind întărită şi arătându-se prin poruncile Evangheliei, face pe cei credincioşi părtaşi de viaţa cea veşnică în Hristos însuşi 22.
  • 10. Credinţa 23 este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea, ca slavă şi cinste adevărată ; iar când nu avem nimic,să credem că stăpânim toate (2 Cor. VI, 10), mai bine-zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă (Efes. III, 8 ). Ea ne face să privim toate cele ce se văd, ca ţărână şi fum.
  • 11. Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci şi să suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu. «Căci răbdând, zice, am aşteptat pe Domnul, şi a luat aminte la mine» (Ps. XXXIX, 1).
  • 12. Cei ce-şi pun părinţii, în vreo privinţă, mai presus de porunca lui Dumnezeu, nu au dobândit credinţa în Hristos. Ei, desigur, sunt judecaţi şi de conştiinţa lor, dacă au o conştiinţă vie a necredinţei lor 24. Căci e propriu credincioşilor să nu calce în nici o privinţă porunca Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
  • 13. Credinţa în Hristos, Adevăratul Dumnezeu, naşte dorinţa după cele bune şi frica de chinuri. Iar dorinţa celor mai înalte şi frica de chinuri, aduce păzirea întocmai a poruncilor. Păzirea întocmai a poruncilor învaţă pe creştini să-şi cunoască neputinţa lor. Iar cunoaşterea neputinţei noastre adevărate naşte aducerea aminte de moarte. Cel ce şi-a făcut-o pe aceasta însoţitoare de viaţă va căuta cu osteneală să afle ce soartă va avea după ieşirea şi plecarea din viaţa aceasta. Iar cel ce se străduieşte să cunoască cele viitoare e dator, întâi de toate, să se lipsească de cele de acum. Căci cel ce e stăpânit de împătimirea faţă de acestea, până la cel mai neînsemnat lucru, nu poate dobândi cunoştinţa desăvârşită a acelora. Iar dacă prin bunăvoinţa lui Dumnezeu va gusta puţin din ea, de nu va părăsi degrabă cele de care şi în care este ţinut prin împătimire şi nu se va preda în întregime acestei cunoştinţe, nemaiprimind să cugete de bunăvoie la nimic altceva afară de ea, se va lua de la el şi această cunoştinţă pe care socoteşte că o are (Luca XIX, 26).
  • 14. Lepădarea de lume şi retragerea desăvârşită, însoţită de înstrăinarea de toate mijloacele, obişnuinţele, socotinţele şi de persoanele din viaţă, şi lepădarea de trup şi de voie se fac pricină de mare folos celui ce s-a lepădat în scurtă vreme aşa de fierbinte.
  • 15. Dacă fugi de lume, ia seama să nu dai sufletului mângâieri la început şi să o cercetezi pe aceasta, chiar dacă te silesc să faci aceasta toate rudeniile şi toţi prietenii. Căci pe ei îi îndeamnă la aceasta demonii pentru a stinge căldura inimii tale. Chiar dacă nu-ţi vor putea împiedica cu desăvârşire hotărârea, ei o vor face cu siguranţă mai moale şi mai slabă.
–––––––––––––––––– Notă
22. Credinţa în Hristos, unind sufletul cu Hristos şi făcîndu-1 deci părtaş de desăvîrşirea lui Hristos, îl ridică mai presus de orice dreptate dobîndită prin faptele legii. Căci Hristos e mai presus de lege şi e izvorul unei puteri mai presus de cea pe care şi-o dă omul însuşi, voind să împlinească cerinţele celei mai înalte legi.
23. Capitolul acesta şi cele următoare pînă la cap. 29 inclusiv coincid cu cap. 1—20 din Pilocalia greacă.
24. E o «necredinţă» a celor ce cred, dar socotesc că nu cred destul, din pricina nesîrguinţei pentru întărirea credinţei prin fapte.
3

Filed under: Cele 225 de capete teologice şi practice — Micael Nicolas @ 03:44
  • 16. Când te vei afla faţă de toate dulceţile vieţii cu suflet bărbătesc şi neînduplecat,demonii înduioşează rudeniile şi le fac să plângă şi să se jelească în faţa ta pentru tine. Că acesta este adevărul, vei cunoaşte dacă tu vei rămânea neclintit şi în faţa acestei ispite. Căci îi vei vedea pe aceia aprinzându-se deodată de mânie şi de ură împotriva ta şi depărtându-se de tine ca de un duşman, nemaivrând să te vadă.
  • 17. Văzând supărarea ce s-a iscat pentru tine în părinţi, fraţi şi prieteni, să râzi de dracul care a pus la cale să se facă acestea împotriva ta ; şi cu frică şi sârguinţă multă, retrage-te şi roagă pe Dumnezeu cu stăruinţă ca să ajungi degrabă la limanul Bunului Părinte, la Care ajungând sufletul tău ostenit şi împovărat, El îl va odihni. Căci multe pricini de primejdii şi de ultimă pierzanie cuprinde marea vieţii.
  • 18. Cel ce vrea să urască ispitele lumii e dator să iubească pe Dumnezeu din tot sufletul şi să-şi aducă pururea aminte de El. Căci nimic altceva nu ajută, ca acestea, să părăseşti toate cu bucurie şi să te întorci de la ele ca de la nişte gunoaie.
  • 19. Nu vrei să mai rămâi în lume pentru pricini binecuvântate sau neîntemeiate, ci îndată ce ai fost chemat, ascultă degrabă. Căci de nimic altceva nu se veseleşte Dumnezeu aşa de mult ca de repeziciunea noastră 25. Fiindcă mai mare este ascultarea imediată cu sărăcie, decât întârzierea cu mulţime de bunuri 26.
  • 20. Dacă lumea şi cele din lume trec toate, iar Dumnezeu este singur nestricăcios şi nemuritor, bucuraţi-vă toţi câţi aţi părăsit pentru El cele stricăcioase. Iar stricăcioase sunt nu numai bogăţia şi banii, ci şi toată plăcerea şi bucuria de păcat este stricăciune. Numai poruncile lui Dumnezeu sunt lumină şi viaţă. De toţi sunt numite aşa.
  • 21. Dacă ai primit, frate, flacăra şi alergând ai ajuns din pricina ei la chinovie, sau la un părinte duhovnicesc, de vei fi îndemnat de el, sau de fraţii care se nevoiesc împreună cu tine, să te foloseşti de băi sau de mâncăruri, sau de alte mângâieri pentru întărire, să primeşti acestea. Dar fii totdeauna pregătit pentru post, pentru pătimire, pentru înfrânarea cea mai deplină. Că de vei fi îndemnat de părintele tău întru Domnul să te împărtăşeşti de mângâieri, să te afli ascultător aceluia, ca voia ta să nu o faci nici în aceasta. Iar de nu, rabdă cu bucurie cele ce ai vrut să le faci de bunăvoie, folosindu-te sufleteşte. Căci păzind aceasta, vei fi pururea întru toate postind şi înfrânându-te şi ca unul ce te-ai lepădat cu voia întru totul. Ba nu numai atât, ci vei păstra nestinsă şi flacăra aflătoare în inima ta, care te sileşte să dispreţuieşti toate.
–––––––––––––––––– Notă
25. Dumnezeu vrea ca chemării la iubirea totală ce ne-o adresează să I se răspundă îndată, fără nici o şovăială.
26. Mai multă bucurie face lui Dumnezeu răspunsul imediat la chemarea Lui, chiar dacă nu eşti pregătit, decât amânarea cu pretextul de a te pregăti. Fapta bună cerută de Dumnezeu trebuie săvârşită imediat. Altfel te obişnuieşti cu amânările şi poate n-o mai împlineşti niciodată. Sau, fapta bună pe care o poţi face în împrejurarea aceasta, n-o mai poţi face niciodată.
4

Filed under: Cele 225 de capete teologice şi practice — Micael Nicolas @ 03:37
  • 22. Când dracii vor face toate din partea lor şi nu ne vor putea clinti sau împiedica de la ţinta noastră cea după Dumnezeu, se vor furişa în cei ce făţăresc evlavia şi vor încerca să împiedice prin aceia pe cei ce se nevoiesc. Mai întâi mişcaţi, chipurile, de dragoste şi de compătimire, aceştia îi vor îndemna pe cei ce se nevoiesc, să se odihnească spre a nu slăbi trupul şi a cădea în lâncezeală. Pe urmă îi atrag la întâlniri fără folos, făcându-i să-şi piardă zilele în ele. De va asculta vreunul dintre cei ce se nevoiesc şi se va potrivi lor, se vor întoarce şi vor râde de pierderea lui. Iar de nu va asculta de cuvintele lor, ci se va păzi pe sine străin de toate, cu mintea adunată şi înfrânată în toate, se vor aprinde de pizmă şi vor face totul până ce îl vor alunga şi din obşte. Căci nu suferă slava deşartă cea necinstită să vadă în faţa ei smerenia, lăudată.
  • 23. Iubitorul de slavă deşartă sufere când vede pe cel smerit la cuget vărsând lacrimi şi folosindu-se îndoit, ca unul ce-şi face pe Dumnezeu milostiv prin ele şi îi sileşte pe oameni să-l laude fără voie.
  • 24. Odată ce te-ai predat pe tine întreg părintelui tău duhovnicesc, să ştii că eşti ca un străin faţă de toate care te atrag în afară : oameni, lucruri şi bani. Fără de el nimic să nu voieşti să faci ori să împlineşti în privinţa acestora. Dar nici să nu ceri de la el vreun lucru mic sau mare, dacă nu-ţi va porunci el însuşi, din propria socotinţă, să iei ceva, sau nu-ţi va da el cu mâinile sale.
  • 25. Să nu dai milostenie fără voia părintelui tău după Dumnezeu, din bunurile ce i-ai adus. Dar nici prin mijlocitor să nu voieşti să iei ceva din ele, fără voia lui. Căci e mai bine să fii sărac şi străin şi să asculţi, decât să risipeşti bani şi să dai celor lipsiţi, când te afli începător. Predă toate cu credinţă neştirbită hotărârii părintelui duhovnicesc, ca în mâna lui Dumnezeu.
  • 26. Să nu ceri şi să nu iei nici un pahar cu apă, chiar de s-ar întâmpla să arzi, până ce nu te va îndemna, mişcat de la sine, părintele tău duhovnicesc. Strânge-te pe tine şi constrânge-te în toate, încredinţându-te şi zicând în gând : «Dacă Dumnezeu vrea şi eşti vrednic să bei, va descoperi părintelui tău, şi acesta îţi va zice ţie : bea». Şi atunci bea cu conştiinţa curată, chiar de e la vreme nepotrivită.
  • 27. Cel ce a cercat folosul duhovnicesc şi a dobândit credinţă nemincinoasă, luând pe Dumnezeu ca martor al adevărului, şi-a zis : «Mi-am pus în mine gândul să nu cer părintelui meu nici să mănânc, nici să beau, sau să mă împărtăşesc de ceva fără el, până ce nu-i va da de ştire Dumnezeu şi îmi va porunci mie. Şi făcând aşa, niciodată, zice, n-am fost împiedicat de la scopul meu».
  • 28. Cel ce a dobândit credinţă neîndoielnică faţă de părintele său după Dumnezeu, privindu-l pe el, socoteşte că priveşte pe Hristos însuşi ; şi fiind cu el sau urmând lui, crede cu tărie, că este cu Hristos sau urmează Lui. Unul ca acesta nu va pofti niciodată să vorbească cu altcineva. Nu va pune vreunul din lucrurile lumii mai presus de amintirea şi de dragostea lui. Căci ce este mai mare şi mai de folos în viaţa de faţă şi în cea viitoare decât a fi cu Hristos ? Şi ce este mai frumos şi mai dulce ca vederea Lui ? Iar dacă se învredniceşte şi de grăirea Lui, scoate din aceasta, cu sârguinţă, viaţă veşnică.
5

Filed under: Cele 225 de capete teologice şi practice — Micael Nicolas @ 03:27
  • 29. Cel ce iubeşte din simţire lăuntrică pe cei care-l vorbesc de rău, sau îl nedreptăţesc, sau îl urăsc şi-l păgubesc, şi se roagă pentru ei (Matei V, 44), ajunge în scurtă vreme la o mare sporire. Căci făcând aceasta întru simţirea inimii, îşi coboară socotinţa în adânc de smerenie şi în izvoare de lacrimi, în care se scufundă cele trei părţi ale sufletului 27. Acela urcă mintea în cerul nepătimirii şi o face văzătoare şi, prin gustarea bunătăţii de acolo, ajunge de socoteşte toate ale vieţii de aici, gunoaie. Şi însăşi mâncarea şi hrana n-o mai primeşte cu plăcere şi des.
  • 30. Credinţă 28 neîndoielnică dovedeşte cel ce cinsteşte cu evlavie ca sfânt până şi locul în care vieţuieşte călăuzitorul şi părintele său. El ia praful de pe picioarele aceluia cu dragoste fierbinte în mâini să-l pună pe capul său şi unge cu el pieptul său, ca şi cu un leac curăţitor al patimilor şi al păcatelor sale. Iar de el nu îndrăzneşte să se apropie, nici să atingă vreo haină sau vreun acoperământ al lui fără voia sa ; dar atingând ceva din ceea ce-i aparţine aceluia, o face aceasta cu frică şi cu respect, socotindu-se pe sine nevrednic nu numai de vederea şi de slujirea lui, ci şi de intrarea în chilia lui.
  • 31. Se leapădă mulţi de viaţa aceasta şi de lucrurile vieţii, dar puţini se leapădă şi de voile lor. Bine spune despre aceştia şi cuvântul dumnezeiesc : -«Mulţi chemaţi, dar puţini aleşi» (Matei XX, 14).
  • 32. Când şezi la masă cu toată obştea şi toate ţi se înfăţişează ochilor minţii ca o umbră şi nu mai simţi dulceaţa mâncărurilor, ci sufletul întreg îţi este uimit şi plin de lacrimi, cunoaşte că harul lui Dumnezeu ţi le arată acestea astfel, pentru multa ta smerenie din frică,ca văzând făpturile lui Dumnezeu şi cunoscând slăbiciunea celor supuse simţurilor, să-ţi aduni frica ta spre iubirea celor cunoscute cu mintea. Aceasta este cunoştiinţa duhovnicească, de care auzi vorbindu-se, care se află la mijloc între frică şi iubire şi trage pe om pe nesimţite şi fără primejdie de la cea dintâi la cea de a doua 29.
  • 33. Nu poate dobândi cineva altfel iubirea desăvârşită şi neclintită de Dumnezeu decât pe măsura cunoştinţei duhovniceşti 30. Iar aceasta creşte câte puţin prin nevoinţa de fiecare zi cu fapta sufletului. Aceasta ştiind-o apostolul a spus : «Din măreţia şi frumuseţea zidirilor se cunoaşte, prin asemănare, Făcătorul» 31.
––-–––––––––––––––- Notă

27. În gândirea părinţilor, sufletul se alcătuia din: partea raţională, mânia şi pofta. Toate capătă o mare sensibilitate pentru duşman, prin lacrimi.
28. Capitolele 30—36 lipsesc în Filocalia greacă.
29. Cunoştinţa duhovnicească a realităţilor duhovniceşti nu e o cunoştinţă teoretică, rece, ci o cunoştinţă palpitantă, ce se mişcă între frică şi iubire.
30. Există o proporţie directă între iubire şi cunoştiinţa duhovnicească, întrucât în însăşi cunoştinţa aceasta este iubire şi în iubire cunoştinţă. Nimeni după sfântul Ioan Evanghelistul n-a mai unit acestea două aşa de mult în trăire, ca sfântul Simeon Noul Teolog. Aceasta l-a şi făcut «teolog».
31. Rom. I, 20. Iubirea unită cu cunoştiinţa creşte treptat din fapte. Căci faptele sînt manifestări ale iubirii şi ale cunoaşterii şi le adâncesc pe acestea.

6

Filed under: Cele 225 de capete teologice şi practice — Micael Nicolas @ 03:17

Sfântul Simeon Noul Teolog – Cele 225 de capete teologice şi practice

Cuprins

pagina 7  …………………………………………………………………………………………………………………………..  7

pagina 13  ………………………………………………………………………………………………………………………..  13

Ale aceluiaşi, 25 de alte capete ale cunoştinţei şi ale cuvântării de Dumnezeu  …………..  21

Ale aceluiaşi, una sută capete de Dumnezeu cuvântătoare şi făptuitoare  ……………………  28

pagina 33  ……………………………………………………………………………………………………………………….  33

pagina 40  ……………………………………………………………………………………………………………………….  40

pagina 46  ……………………………………………………………………………………………………………………….  46

Descarcă cartea în format PDF

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: