† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

Octombrie 29, 2014

† Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a .

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:16

CULEGERE DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

VOL.I

Lucrarea minţii

DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Culegere din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi din îndrumările oamenilor încercaţi, care au pus rugăciunea în lucrare.

SĂ SE ÎNDREPTEZE RUGĂCIUNEA MEA, CA TĂMÂIA ÎNAINTEA TA!

În momentele sfinte, când lumina blândă a serii pătrunde tainic prin vitralii în biserici, învăluindu-ne într-o atmosferă de taină şi har, sufletul ni se îndreaptă către Dumnezeu, folosindu-se de cuvintele Proorocului David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta…” (Ps. 140, 2).infricosatoarea-judecata-a-lui-iisus-hristos-jesus-christ-the-last-judgment-Doomsday-Día-del-Juicio-Final-Dia-do-julgamento-Cristo-Jesucristo

Întrebarea este de ce cerem să se îndrepteze rugăciunea noastră către Dumnezeu, ştiind că prin definiţie rugăciunea este „plugăria sufletului”; este, după însuşirea ei, „însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu, iar după lucrare susţinătoarea lumii”; s-ar putea atunci îndrepta ea şi în altă parte?

Da! Rugăciunea s-ar putea, de proastă calitate fiind, să nu se îndrepteze înspre cer, ca tămâia bine mirositoare, ci să rămână fără putere, neroditoare şi moartă; ba, în cel mai nefericit caz, să se prefacă în păcat.

De aceea avem nevoie de o călăuză, care să ne înveţe cum să ne rugăm şi în ce stare trebuie să fim cu sufletul şi cu trupul pentru a face o rugăciune bună. „Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, spune Sfântul Ioan Scărarul, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele nepomenirii răului”; sau în alt loc acelaşi sfânt părinte zice: „toţi cei ce se duc la Împăratul ca să primească iertarea datoriilor, au nevoie de o zdrobire a inimii negrăită…”

Însăşi rugăciunea trebuie să aibă anumite calităţi pentru a fi primită de Dumnezeu şi nu cumva în locul miresmei celei plăcute a credinţei şi dragostei, să răspândească în jur putoarea mândriei, răutăţii şi iubirii de avuţie. „Îndulcesc bucatele undelemnul şi sarea; înaripează rugăciunea smerenia şi lacrima”.

Este o realitate faptul că noi nu ştim să ne rugăm (Romani 8, 26), că de obicei rugăciunile noastre sunt lumeşti şi necurate, că în ele sunt amestecate dorinţe trupeşti a căror împlinire ne-ar aduce vătămare. Rugăciunile noastre chiar în forma lor curată, în cea mai mare parte sunt slabe, lipsite de viaţă şi prin urmare şi fără efect.

Cum pot deveni rugăciunile noastre puternice şi pline de viaţă? Cum se poate reaprinde focul în cădelniţa sufletului nostru şi cum suflarea de sus a harului dumnezeiesc menţine aprins acest foc?

Toate aceste lucruri încearcă să ni le desluşească lucrarea de faţă, pe care o edităm în două volume, şi o numim Sbornic.

Culegere bogată de texte, alcătuită prin anii 1936 de egumenul Hariton, ne aduce în faţă mulţime de părinţi trăitori ai rugăciunii din mediul slav, dar nu lipsesc nici nevoitori celebri din spațiul românesc, cum ar fi Sfântul Paisie de la Neamţ sau Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului.

În centrul preocupărilor fiind mai ales rugăciunea atât de cunoscută: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, precum şi diferite tehnici ale practicării ei, le dăm o şansă şi celor ce sunt ispitiţi să păşească pe lângă adevăr, apelând la diferite sisteme necreştine orientale, în mod special la yoga.

Nădăjduim ca alături de Pateric şi Limonar, Sbornicul să fie o desfătare sufletească pentru toţi cei care doresc să se ridice mai presus de nimicnicia clipei de faţă.

† ANDREI

Arhiepiscopul Alba Iuliei

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:04

CÂTEVA CUVINTE ALE ALCĂTUITORULUI ACESTEI CULEGERI

„Ce este rugăciunea? În ce anume stă fiinţa ei cea adevărată? Cum o putem învăţa? De ce fel de simţire e încercat duhul creştinului care se roagă cu smerenie?

Întrebări de felul acestora ar trebui să fie îndeletnicirea neîntreruptă pentru mintea şi inima omului credincios, fiindcă în vremea rugăciunii omul stă de vorbă cu Dumnezeu, intră într-o legătură harică cu El, şi trăieşte întru Domnul. Atât Sfinţii Părinţi, cât şi dascălii Bisericii, ne răspund la toate aceste întrebări prin cuvinte întemeiate pe o luminare a harului; pe aceasta ei au dobândit-o ca pe un rod al rugăciunii, la care pot ajunge, deopotrivă, atât omul simplu, cât şi cel înţelept” (Ep. Nicom.).

„Creştinul nu trebuie să uite vreodată, că îi este de trebuinţă să se unească în întreaga lui fiinţă, cu Domnul şi Mântuitorul Hristos. Noi trebuie, într-adevăr, să-I facem loc, pentru ca El să se sălăşluiască în mintea şi inima noastră, iar pentru o astfel de unire cu Domnul, cel mai bun şi mai plin de nădejde mijloc, după împărtăşirea cea cu Trupul şi cu Sângele Lui, este Rugăciunea lui Iisus făcută cu mintea.

Dar oare Rugăciunea lui Iisus este poruncită şi mirenilor? Fără îndoială; este de nelipsit, pentru că, după cum s-a spus mai sus, tot creştinul trebuie să se unească în inima lui cu Domnul, iar către această unire, Rugăciunea lui Iisus este mijlocul cel mai desăvârşit” (Ep. Iustin).

Iar călugărul, din chiar clipa, în care este tuns în monahism, odată cu înmânarea metaniilor, – care se numesc şi sabie duhovnicească -, primeşte, ca pe o moştenire, Rugăciunea lui Iisus, pe care e dator să o săvârşească necurmat, ziua şi noaptea.

Din clipa în care am păşit în mănăstire, am fost prins de o râvnă pentru această moştenire călugărească, şi am avut povaţă în lucrarea ei de la stareţul meu A., care-mi dezlega toate nedesluşirile întâlnite în săvârşirea rugăciunii. Dar, după moartea stareţului, pentru a-mi lămuri aceste nedumeriri, m-am aflat nevoit să cercetez scrierile Părinţilor celor prea plini de dumnezeiască înţelepciune. Din acestea culegând eu cele mai de miez învăţături în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, le-am trecut în scris pe toate într-un caiet şi, în acest chip cu timpul, mi-am aflat alcătuită cu timpul o culegere despre rugăciune.

Cuprinsul culegerii a crescut an de an, şi de aceia nu este aşezat într-o orânduire prea riguroasă, nici potrivit desfăşurării subiectelor; culegerea nu mi-a slujit până acum doar mie, ca un îndreptar.

Acum însă mi-a venit gândul să-mi tipăresc culegerea sau dreptarul rugăciunii, în nădejdea că, va fi poate, de ajutor vreunuia dintre aceia care îşi caută povăţuitor pentru desăvârşirea vieţii celei dinlăuntru, duhovniceşti; de asemeni, că sfaturile înţelepte, ale Sfinţilor Părinţi ca şi ale nevoitorilor din vremea noastră, pe care le-am strâns în această culegere, îi vor înlesni în bunele lor năzuinţe.

În această culegere se întâlnesc lucruri care se repetă; aceasta s-a întâmplat din dorinţa mea adâncă de a întipări cât mai puternic în minte ceea ce este scris. Tot ce mi s-a predat dintr-o încredinţare pornită din inimă, trebuie să afle la noi cea mai vie luare aminte. De asemenea lucrare cu atât mai mult avem nevoie, cu cât pretutindeni ni se descoperă sărăcia ce mai cumplită în sârguinţele de pe tărâmul vieţii duhovniceşti.

Astfel, scopul tipăririi culegerii noastre este să lămurim, prin felurite mijloace şi prin numeroase repetări, tocmai metoda de propăşire în Rugăciunea lui Iisus, să arătăm cât de mare trebuinţă este de această rugăciune în lucrarea duhovnicească, de slujire a lui Dumnezeu.

Într-un cuvânt să amintim atât monahilor, cât şi tuturor celorlalţi râvnitori despre însemnătatea mântuirii sufletului, despre învăţătura cea veche a Părinţilor în lucrarea minţii, şi despre lupta cu patimile, şi aceasta cu atât mai mult cu cât astăzi, după cuvintele Ep. Ignatie, „oamenii au de cele mai multe ori, o părere foarte nelămurită şi neîntemeiată despre Rugăciunea lui Iisus. şi unii, ce se cred cu darul înţelegerii duhovniceşti, fiind socotiţi astfel şi de mulţi dintre prietenii lor, se tem totuşi de această rugăciune ca de o boală molipsitoare, vorbind de „înşelarea” cea care ar călători ca o nedespărţită tovarăşe cu toţi cei ce se îndeletnicesc cu Rugăciunea lui Iisus.

În chipul acesta, ei înşişi se abat de la ea, ba îi mai învaţă şi pe alţii să fugă de această lucrare mântuitoare”. Mai departe Ep. Ignatie adaogă: „Născocitorul unei astfel de învăţături, după părerea mea nu este decât diavolul, care urăşte numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca Unul, care sfărâmă puterea lui întreagă; el se cutremură într-adevăr de acest Nume atotputernic, şi de aceea îl cleveteşte faţă de creştinii cei mulţi, pentru ca ei să lepede urma de foc, înspăimântătoare pentru cel vrăjmaş, şi mântuitoare pentru cei ce cred în Adevăr.

De acest lucru a fost îndemnat cel ce a alcătuit cartea de faţă, să adune toate învăţăturile de trebuinţă, pentru lămurirea acestei lucrări duhovniceşti, precum şi a tuturor acelor nedumeriri, care-i întâmpină pe cei ce călătoresc pe calea aceasta. Cât despre cugetător, care nici măcar să cugete nu cutează, că el s-ar putea numi pe sine un om „care săvârşeşte rugăciunea minţii”, şi-a luat totuși îndrăzneala să scoată din comorile Sfinţilor Părinţi sfaturile lor pline de înţelepciune dumnezeiască despre neîncetata rugăciune, sfaturile ce sunt de trebuinţă, precum e aerul pentru a noastră răsuflare, nouă tuturor ce avem râvnă deplină pentru mântuire.

În culegerea de faţă, privitoare la lucrarea minţii în rugăciune, au intrat aproape patru sute de cuvinte luate de la Sf. Părinţi, şi de la nevoitori din zilele noastre şi, în afară de aceasta, învăţături întregi luate de la cugetători prea încercaţi în lucrarea rugăciunii, cum sunt: Sfinţitul Dimitrie al Rostovului, Arhimandritul Paisie Velicicovschi, Stareţul schimonah Vasilie, precum şi de la alţi lucrători ai Sfintei Rugăciuni a lui Iisus.

La sfârşitul acestei cărţi este pusă sub luare-aminte a cititorului, o înşirare de titluri sub care am aflat cuvintele Părinţilor cuprinse aici, cu arătarea autorilor şi a cărţilor de unde au fost împrumutate aceste cuvinte, şi cu trimiteri la paginile culegerii de faţă.

Valaam, 27 iulie 1936

Igumenul Hariton

2

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:54

CULEGERE DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Lucrarea minţii

PARTEA I

DESPRE RUGĂCIUNEA OMULUI CARE S-A ÎNSINGURAT ÎN CĂMARA INIMII SALE,

ÎNVĂŢÂNDU-SE ŞI RUGÂNDU-SE ÎN TAINĂ

Cuvânt înainte

Printre dvs. se află mulţi, care nu ştiu în ce anume stă lucrarea cea lăuntrică a omului cugetător de Dumnezeu precum nu înţeleg nici ce este cugetarea de Dumnezeu. Aceştia nu ştiu nimic despre rugăciunea ce se face cu mintea, socotind că se cuvine să ne rugăm numai cu acele rugăciuni care se află scrise în cărţile bisericeşti.

Cât despre tainica vorbire pe care o săvârşeşte omul cu Dumnezeu în adâncul inimii sale şi despre foloasele care decurg dintr-însa, aceştia, câtuşi de puţin nu le cunosc şi nici n-au gustat această dulceaţă duhovnicească.

Precum este un orb din naştere care doar aude despre lumina soarelui, dar nu ştie ce anume este această lumină, asemenea sunt şi cei care numai aud despre învăţăturile cele cugetătoare de Dumnezeu şi despre rugăciune, dar de înţeles nu le înţeleg. Din pricina grosimii simţirii lor, ei se lipsesc de multe bunătăţi duhovniceşti şi rămân în urmă pe calea acestor fapte bune, care duc spre o stare desăvârşită, bineplăcută lui Dumnezeu.

De aceea, spre îndrumarea celor simpli, înfăţişăm aici câteva lămuriri despre învăţătura lăuntrică şi despre rugăciunea cea cugetătoare de Dumnezeu, pentru ca doritorul unor asemenea lucruri să înceapă, cu ajutorul Celui Prea Înalt, să le înveţe, fie câtuşi de puţin.

Învăţătura duhovnicească a omului celui dinlăuntru începe cu următoarele cuvinte ale lui Hristos: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns” (Mat. VI, 6).

3

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:44

CAPITOLUL I

DESPRE ÎNDOITUL ÎNŢELES AL OMULUI, AL ÎNVĂŢĂTURII, AL RUGĂCIUNII ŞI AL CĂMĂRII

Omul este o doime: cel din afară şi cel lăuntric, al trupului şi al duhului. Cel din afară este văzut, trupesc, iar cel lăuntric este nevăzut, duhovnicesc sau potrivit cuvântului Apostolului Petru: „omul cel ascuns al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând şi liniştit” (I Petru 3, 4). şi Sfântul Pavel lămureşte îndoita fire omenească, spunând: „cu toate că omul nostru cel dinafară se strică, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi” (II Cor. 4,16).

Aici Apostolul vorbeşte lămurit despre omul cel dinafară şi cel dinlăuntru. Astfel, omul cel dinafară se întocmeşte din mai multe mădulare, pe câtă vreme cel lăuntric ajunge la desăvârşire prin minte, prin luarea aminte la sine, prin frica lui Dumnezeu şi prin darul Domnului.

Faptele omului cel dinafară sunt văzute, iar cele ale celui dinlăuntru rămân nevăzute; potrivit Psalmistului: „o prăpastie este lăuntrul şi inima omului!” (Psalm 63, 7).

Tot astfel vorbeşte şi Apostolul: „cine dintre oameni ştie ale omului, fără numai duhul omului care este întru el?” (I Cor. 2,11). Singur doară Cela ce ispiteşte inima şi rărunchii, cunoaşte toate tainele omului lăuntric.

De aceea şi învăţătura este o doime; cea dinafară şi cea lăuntrică întru cugetarea de Dumnezeu; de afară în înfloriturile meşteşugului vorbirii, dinlăuntru în rugăciuni; dinafară în minte ascuţită, dinlăuntru în focul duhului, de afară în lucrări iscusite ale frumuseţii, dinlăuntru în privirea celor nevăzute; de afară cunoştinţa care îngâmfă (I Cor. 8, 1), pe cînd dinlăuntru cea care se smereşte; într-adevăr, cunoştinţa cea dinafară este iscoditoare, vrând să afle toate, pe când cea lăuntrică ia aminte de sine şi nimic altceva nu doreşte, decât să-L cunoască pe Dumnezeu, Căruia poate să-I spună ca David: „ţie inima mea pururea ţi-a vorbit; pentru Tine căuta-tu-te-a faţa mea; faţa Ta, Doamne neîncetat o caut” (Psalm 26, 13). şi apoi: „precum cerboaica doreşte apa izvoarelor, tot așa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalm 41,1).

Rugăciunea de asemenea este o doime – dinafară şi lăuntrică; cea care se face la arătare şi cea care se face în taină; cea care se săvârşeşte în adunare şi cea care se rosteşte în singurătate; rugăciunea făcută ca o îndatorire şi rugăciunea săvârşită de bunăvoie.

Cea care este îndeplinită ca o rânduială şi se va face în chip văzut, după tipicul bisericesc, rugăciunea cea obştească îşi are timpurile ei: miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, rugăciuni la care oamenii sunt chemaţi de sunetul clopotelor, fiindcă ei trebuie să le ducă în fiecare zi Împăratului Ceresc, ca pe o cuvenită danie.

Pe când rugăciunea care se face în taină, de bunăvoie, se săvârşeşte uneori fără să aibe nevoie de o vreme anumită, ci după voia fecăruia, fără nici un fel de chemare, ci numai din imboldul duhului însuşi.

4

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:28

Cea dintâi, adică rugăciunea bisericească, cuprinde un anumit număr de psalmi, de tropare, de canoane şi de alte cântări şi de lucrări preoţeşti, pe când cealaltă (cea tainică, cea de bunăvoie), aşa cum nu ţine seamă de o vreme anumită, tot aşa nu-şi hotărăşte nici numărul rugăciunilor, ci fiecare se roagă atât cât vrea, uneori mai puţin, alteori mai mult.

Cea dintâi este rostită în auzul tuturor, cu gura şi cu glas tare, pe câtă vreme cea de a doua se săvârşeşte numai cu mintea.

Întâia se rosteşte în picioare, iar cea de a doua nu numai stând sau mergând, ci chiar odihnindu-te în pat; – într-un cuvînt: întotdeauna, oricînd ţi s-ar întîmpla să ridici mintea către Dumnezeu.

Întâia, cea obştească, se săvârşeşte în templul Domnului, în biserică, sau, în anumite împrejurări, într-o casă oarecare, în care se adună mai mulţi credincioşi, pe când cea de a doua, cea însingurată, se săvârşeşte într-o încăpere încuiată, potrivit cuvîntului Domnului: „când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui într-ascuns” (Mat. 6, 6).

Tot astfel cămara este şi ea o doime; una din afară şi alta lăuntrică, materială şi duhovnicească; cea materială este lucrată din lemn sau din piatră, iar cea duhovnicească este inima sau mintea; sau, după cuvintele Sfântului Teofilact gândul cel tainic. Acestea sunt unul şi acelaşi lucru (Coment. la Matei, cap. 6).

De aceea, cămara cea materială stă într-un singur loc, pe când cea duhovnicească este pretutindeai purtată împreună cu omul; oriunde s-ar afla omul, se află cu el şi inima lui întotdeauna, iar înlăuntrul inimii sale el se poate încuia cu mintea, adunându-şi gândurile şi se poate ruga lui Dumnezeu în taină – fie aflându-se în mijlocul oamenilor, fie chiar stând de vorbă cu ei.

Rugăciunea lăuntrică, când se întîmplă ca cineva, în vreme ce se află în mijlocul oamenilor, să fie mişcat de Duhul spre săvârşirea ei, nu are nevoie nici dc gură, nici de slovă tipărită, nu se foloseşte de mişcarea limbii, nici de glasul gâtlejului (deşi aceasta se întîmplă uneori şi în singurătate), ci doar numai de ridicarea mâinii spre Dumnezeu şi de adâncirea omului în sine însuşi, lucrare ce se poate împlini în orice loc.

Cămara materială, a omului ce se linişteşte într-însa, închide o singură fiinţă, pe când cea lăuntrică, cea duhovnicească, îi face loc şi lui Dumnezeu şi întregii împărăţii Cereşti, potrivit cuvintelor evanghelice ale lui Hristos însuşi: „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Acest text este astfel lămurit în cuvintele Sf. Macarie Egipteanul: „inima este un prea mic vas, dar într-însa sunt îngerii, este viaţa şi împărăţia, într-însa sunt cereştile cetăţi, într-însa sunt toate comorile harului”.

În încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie mai des să se închidă, decât între pereţii cei văzuţi şi, adunându-şi acolo toate gândurile, să-şi înfăţişeze mintea înaintea lui Dumnezeu, să se roage Lui în taină, cu toată căldura duhului şi cu credinţă vie, iar odată cu acestea, să se înveţe întru cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată creşte până la statura bărbatului desăvârşit.

5

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:13

CAPITOLUL II

DESPRE RUGĂCIUNEA CARE ÎL ÎNCĂLZEŞTE PE OM ŞI ÎL UNEŞTE CU DUMNEZEU ÎN DRAGOSTE

Înainte de toate trebuie să se ştie că orice creştin – dar mai ales o faţă duhovnicească- trebuie, după datoria chemării sale, să se îngrijească prin orice mijloc şi întotdeauna, să se unească cu Dumnezeu Ziditorul, Cel plin de dragoste; Făcătorul de bine, şi cel mai mare Bun al său, de care şi pentru care a fost zidit, căci sufletul făcut de Dumnezeu, nimic altceva nu se cuvine să aibă în miezul cugetului său, adică în ţelul său cel din urmă, decât pe Dumnezeu Însuşi, de la care şi-a primit el viaţa şi firea şi pentru care de-a pururi trebuie să trăiască, fiindcă tot ce se vede pe pământ, tot ce este îndrăgit şi dorit de oameni: bogăţia, slava, soţia, copiii – într-un cuvânt, toate cele frumoase, dulci şi iubite în lumea aceasta, nu sunt proprii duhului, ci numai trupului şi, fiind arătări vremelnice, repede vor trece ca o umbră.

Pe câtă vreme duhul, ca unul ce după a sa fire este veşnic, îşi poate găsi o pace veşnică numai într-unul Veşnic Dumnezeu, ca întru bunul cel mai înalt al său, mai frumos decît frumuseţile, mai dulce şi mai iubit decât toate cele dulci şi iubite, întocmai ca în locul firesc, de unde a purces şi unde iarăşi trebuie să se întoarcă.

Căci precum trupul; venind din pământ, în pământ iarăşi se întoarce, tot aşa şi duhul, venind de la Dumnezeu, la Dumnezeu se întoarce şi întru El petrece, fiindcă tocmai de aceea a şi fost creat de Dumnezeu, ca de-a pururi să petreacă în Dumnezeu. şi noi de aceea, în această vremelnică viaţă, cu sârguinţă trebuie să căutăm unirea cu Dumnezeu, ca să ne învrednicim să fim cu El şi acum şi în viaţa viitoare, în veci.

Dar nimeni nu poate să ne unească cu El decât numai prin dragostea care izvorând din inimă, își merge drumul ei până la capăt. Căci şi femeia păcătoasă din Evanghelie, tocmai de aceea a şi primit de la Domnul atâta covârşitoare milă spre iertarea păcatelor şi unire neclintită cu El „pentru că mult a iubit” (Luca 7, 47).

El îi iubeşte pe cei ce-L iubesc, se alipeşte de cei ce se alipesc de El, stă de faţă înaintea celor ce-L caută şi revarsă îmbelşugată dulceaţă asupra celor dornici a se desfăta de dragostea Lui.

Pentru ca omul să poată trezi în inima sa atâta dragoste spre a se uni cu Domnul în nedespărţita unire a dragostei, omul are nevoie să împlinească lucrarea rugăciunii cât mai adeseori, ridicându-şi mereu mintea la Dumnezeu.

Căci aşa cum o flacără se măreşte pe măsură ce mai adesea punem lemne pe foc, tot aşa şi rugăciunea ce des se săvârşeşte cu adâncirea minţii în Dumnezeu, trezeşte în inimă dumnezeiască dragoste care înflăcărându-se, va înfierbânta omul lăuntric în întregime, îl va lumina şi-l va învăţa.

Ea îi va arăta tot ce îi este necunoscut şi tainic în adâncul înţelepciunii şi-l va face asemenea unui înflăcărat serafim de foc, neîncetat stând cu duhul în faţa lui Dumnezeu, privind la El cu mintea şi astfel sorbind o negrăită dulceaţă dumnezeiască.

6

† Cuprins

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:02

7 Pagini de la X la Z sau/şi Capitole

Pag: 7>>>15 Rugăciunea rostită cu gura, dar fără luarea amintea a minţii, este zadarnică / Rugăciunea scurtă dar adeseori făcută e mai de folos decât cea lungă / Rugăciunea

Pag: 16>>>22 Ce este rugăciunea si care este legătura Rugăciunii lui Iisus cu rugăciunea de obşte / Treptele rugăciunii

Pag: 23>>>30 Rugăciunea lui Iisus

Pag: 31>>>37

Pag: 38>>>44 Roadele rugăciunii

Pag: 45>>>51 Învăţătura tainică / Despre aducerea aminte de Dumnezeu

Pag: 52>>>59 Fiinţa vieţii creştine

Pag: 60>>>66

Pag: 67>>>74 Arderea Duhului / Ce înseamnă să-ţi concentrezi mintea în inimă / Însingurarea şi citirea sunt două aripi în această îndeletnicire

Pag: 75>>>81 Cum trebuie să stăm cu atenţia în inimă

Pag: 82>>>90 Lupta cu patimile / Macarie cel Mare / Diadoh

Pag: 91>>>98 Cum ne putem cunoaşte / Lucrarea lăuntrică şi cea din afară

Pag: 99>>>106 Însingurarea

Pag: 107>>>113 Când Domnul se retrage, sufletul se pustieşte / Trezvia şi buna cercetare

Pag: 114>>>120 Despre înşelare

Pag: 121>>>128 Învăţătura stareţului Paisie despre rugăciunea lui Iisus ce se săvărşeşte de minte în inimă

Pag: 129>>>135 ; Pag: 136>>>142 ; Pag: 143>>>149

Pag: 150>>>156 Taina mântuirii descoperită prin rugăciunea neîncetată

Pag: 157>>>164 Învăţătura stareţilor din Valaam despre rugăciune / Indicele şi recapitularea cărţii „Lucrarea minţii” / Rugăciunea / Ce este rugăciunea? Şi în ce raporturi se află cu rugăciunea lui Iisus faţă de rugăciunea obştească/ Treptele rugăciunii

Pag: 165>>>172 Rugăciunea lui Iisus / Roadele rugăciunii / Învăţătura tainică / Despre aducerea aminte de Dumnezeu / Fiinţa vieţii creştine

Pag: 173>>>181 Arderea duhului / Ce înseamnă să ne concentrăm mintea în inimă / Cum putem sta cu luare aminte în inimă / Lupta cu patimile / Cum trebuie să ne cunoştem / Lucrarea dinlăuntru şi din afară / Însingurare

Pag: 182>>>188 Domnul se retrage sufletul se pustieşte / Trezvia şi buna cercetare / Smerenia şi dragostea / Despre înşelare / Învăţătura stareţului Paisie despre rugăciunea lui Iisus ce se săvâşeşte de către minte în inimă / Învăţătura despre rugăciunea stareţilor din Valaam / Al lui Nichifor cel din singurătate, cuvânt despre trezvie şi paza inimii de netăgăduit şi prea mult folos

Pag: 189>>>195 Despre luarea aminte / Minunatul meşteşug al rugăciunii inimii, după cum l-a arătat şi l-a povăţiut Avva Nichifor cel din singurătate / Călăuziri duhovniceşti de la părinţii liniştii / Din viaţa şi petrecerea Sfântului şi părintelui nostru Antonie / Dintru ale Sfâtului Teodosie începătorul vieţii de obşte / Dintru ale Sfintului Arsenie / Dintre cele ale Sfântului Pavel, cel din Latras / Dintre cele ale vieţii Sfântului Sava / Dintre cele ale lui Avva Marco către Niculaie / Din ale lui Ioan al Scării / Dintre cele ale lui Avva Isaia / De la Macarie cel Mare

Pag: 196>>>203 Din cele ale lui Diadoh de Foticeia / Dintre cele ale lui Isaac Sirul / Din ale lui Ioan din Scurpantos / Din Simeon, Noul Teolog / Şi au zis ucenicii ascultători / Îndreptar celui lipsit de îndrumător / Cuvânt al părintelui Ioan cel străin către ucenicii săi / Notă asupra ediției /

Pag: 204>>>211 Din partea editorului / Extrase din recenziile revistelor religioase / Prefaţă / Valaam, 25 Martie 1938 / Introducere

Pag: 212>>>218 Ce e rugăciunea lui Iisus după forma şi conţinutul ei, despre perioada ei de lucrare cea dintâi sau ostenitoare, despre condiţiile necesare unei cuvenite lucrări a rugăciunii şi despre roadele ei

Pag: 219>>>225 Sf. Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, porunceşte şi-i îndeamnă pe arhierei, preoţi şi toţi monahii şi mirenii, în orice vreme şi clipă să rostească această sfântă rugăciune, având-o ca pe o răsuflare a vieţii.

Pag. 226>>>233 Continuarea convorbirii despre rugăciunea lui Iisus cea lucrătoare; despre mijoacele prin care se învaţă această rugăciune, despre greutăţile, nedumeririle şi greşelile ce se ivesc în timpul acestei rugăciuni şi despre rugăciunea harică, de sine mişcătoare

Pag. 234>>>240 ; Pag. 241>>>247 ; Pag: 248>>>254 ; Pag: 255>>>261

Pag: 262>>>269 Povăţuirile despre lucrarea lăuntrică şi despre rugăciunea lui Iisus, ale Sf. Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, ale celor din vechime: Vasilie cel Mare, Macarie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Isichie Ierusalimneanul, Filotei Sinaitul, Varsanufie şi Ioan, Isaac Sirul şi Cuviosul Serafim de Sarov / Să începem cu Sf. Vasilie cel Mare, “Stâlpul cel de foc, gura cea de foc a Duhului Sfânt, ochiul bisericii (după expresia stareţului Paisie Velicicovschi). Sf. Vasilie cel Mare, tâlcuind cuvintele dumnezeieştii Scripturi / Sfântul Macarie Egipteanul

Pag: 270>>>277 Sfântul Ioan Gură de Aur, “Buzele lui Hristos, luminătorul lumii întregi, învăţătorul ecumenic (cel a toată lumea)”

Pag: 278>>>284 Sfântul Efrem Sirul / Cuviosul Ioan Scărarul /

Pag: 285>>>291 Cuviosul Isichie Ierusalimneanul

Pag: 292>>>298 Cuviosul Filotei egumenul din Sinai

Pag: 299>>>306 Sfinţii Varsanufie şi Ioan / Să trecem acum la marele povăţuitor al liniştirii şi al rugăciunii celei desăvârşite, Cuviosul Isaac Sirul, Episcopul de Ninive, care a trăit în secolul al şaselea

Pag: 307>>>313

Pag: 314>>>321 Cuviosul Serafim de Sarov

Pag: 322>>>328 Scrisorile stareţilor moldoveni – schimonahului Vasilie şi schiarhimandritului Paisie Velicicovschi despre lucrarea minţii şi rugăciunii lui Iisus / Predoslovia sau îndrumarea celor ce doresc să citească pe cel dintre sfinţi părintele nostru Grigorie Sinaitul şi să nu păcătuiască împotriva înţelesului ei

Pag: 329>>>335 Predoslovia la capetele Fericitului Filotei Sinaitul

Pag: 336>>>342 Predoslovia la cartea Preafericitului Isichie

Pag: 343>>>349

Pag: 350>>>356 Un cuvânt asupra cărţii fericitului Părinte Nil Sorschi / Predoslovie

Pag: 357>>>363 Despre rugăciunea minţii, care este lucrarea Sfinţilor Părinţi din vechime, şi împotriva hulitorilor acestei rugăciuni sfinţite şi prea fără de prihană / De unde îşi are începutul această dumnezeiască rugăciune a minţii şi ce mărturii din Sf. Scriptură aduc despre ea purtătorii de Dumnezeu Părinţi

Pag: 364>>>371 Despre faptul că această sfinţită rugăciune a minţii este un meşteşug duhovnicesc

Pag: 372>>>378 Ce fel de pregătire trebuie aceluia, care doreşte să facă această dumnezeiască lucrare / Despre ceea ce este această sfinţită rugăciune a lui Iisus după calitatea şi lucrarea sa / Despre aceea cum trebuie de la început să deprindem lucrarea acestei dumnezeieşti rugăciuni cu mintea în inimă

Pag: 379>>>385 ; Pag: 386>>>392 ; Pag: 393>>>399

Pag: 400>>>406 Povăţuitorii lucrătorii inimii şi ai rugăciunii lui Iisus, cei mai apropiaţi: episcopii – Teofan Zăvorâtul şi Ignatie (Breanceaninov), stareţii de la Optina, stareţul Agapie de la Valaam, protoiereul de la Kronstadt Ioan Serghiev şi alţi nevoitori ruşi din sec. XIX

Pag: 407>>>413 ; Pag: 414>>>420 ; Pag: 421>>>427 ; Pag: 428>>>434

Pag: 435>>>441 ; Pag: 442>>>448 ; Pag: 449>>>455 ; Pag: 456>>>462

Pag: 463>>>469 ; Pag: 470>>>476 ; Pag: 477>>>483 ; Pag: 484>>>490

Pag: 491>>>496 Convorbiri de încheiere

Pag: 497>>>502 Sfârşit

Descarcă cartea în format PDF

Sbornicul în format audio

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: