Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

octombrie 4, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:01

Şi în felul acesta el pune un început în paza poruncilor şi în păzirea inimii de atacurile rele ce vin în vremea rugăciunii, temându-se ca din pricina lor să nu piardă Împărăţia Cerurilor.

Un altul însă trăieşte simplu, fără să-şi bată capul de cade sau stă şi crede că în vremea de acum nu există oameni care să păzească poruncile şi care să se teamă să le calce şi că orice om greşeşte înaintea lui Dumnezeu, cu voie, sau fără voie, şi că este vinovat în unele sau altele păcate subţiri sau patimi; şi de aceea el nu vrea să se păzească de ele, socotind că este un lucru cu neputinţă.

Socotindu-se răspunzător numai pentru preacurvie şi desfrâu, pentru crimă şi furt, pentru otrăvire şi păcatele asemănătoare şi înfrânându-se de ele, el îşi închipuie că stă. Către unul ca acesta se îndreaptă cuvintele Părinţilor: e mai bun cel ce cade şi se ridică, decât cel ce stă şi nu se pocăieşte.

Este vrednic de mirare, cum aceşti doi oameni, vinovaţi în unele şi aceleaşi păcate ce se săvârşesc în orice ceas, apar în chip felurit, înaintea lui Dumnezeu, ba cred că şi înaintea oamenilor duhovniceşti.

Unul nu cunoaşte deloc căderea şi scularea, cu toate că îl stăpânesc patimile; iar celălalt cade şi se ridică, biruie şi este biruit, se nevoieşte şi se osteneşte, nu vrea să răspundă răului cu rău, dar nu se înfrânează din pricina vreunui obicei, ce stăruie să nu spună ceva rău, când este ofensat se întristează, dar, totuşi, se prihăneşte pe sine pentru că se întristează şi se căieşte de ace st lucru, sau, chiar dacă nu se întristează pentru ofensa primită, totuşi nici nu se bucură.

Toţi cei ce se află într-o atare întocmire sufletească sunt potrivnici patimilor, nu vor să li se spună, se întristează şi se luptă. Dar Părinţii au spus că orice lucru, pe care nu-l doreşte sufletul, rămâne numai pentru puţină vreme.

Vreau să mai spun câteva cuvinte despre cei ce-şi dezrădăcinează patimile. Sunt unii care se bucură, când primesc ocara, dar pentru că nădăjduiesc să aibă o răsplată. Un astfel de om, chiar dacă face parte din cei ce-şi dezrădăcinează patimile, totuşi, nu lucrează cu înţelepciune.

Un altul se bucură când primeşte ocara şi socoate că a fost vrednic s-o primească; căci el însuşi i-a dat prilej. Un asemenea om îşi dezrădăcinează patimile cu înţelepciune.

Un altul, în sfârşit, nu numai că se bucură atunci când este ocărât şi se socoate vinovat pe sine însuşi, ci se mai şi întristează pentru tulburarea celui care l-a ocărât. Să ne povăţuiască Dumnezeu spre o astfel de întocmire sufletească!

Pentru o cunoaştere mai limpede a unei vieţuiri sau altceva, vom mai spune următoarele: cel dintâi supunîndu-se legii îşi împlineşte numai cântarea.

Iar cel de al doilea se sileşte spre lucrarea minţii; are întotdeauna cu sine numele lui Iisus Hristos pentru distrugerea vrăjmaşului şi a patimilor.

Acela se bucură numai da că îşi isprăveşte cântarea. Iar acesta îi mulţumeşte lui Dumnezeu, dacă săvârşeşte rugăciunea în linişte, fără să se tulbure de gândurile rele. Acela doreşte cantitatea, acesta calitatea.

La cel dintâi, care se grăbeşte să-şi împlinească o anumită cantitate de cântări, repede ia fiinţă o plăcută părere de sine, pe care bizuindu-se, hrăneşte şi-l creşte pe fariseul dinlăuntru, dacă nu ia aminte la sine.

La cel de al doilea, care preţuieşte calitatea rugăciunii, ia naştere o cunoaştere a neputinţelor proprii şi a ajutorului lui Dumnezeu.

În timpul când se roagă, sau mai bine zis, chemând pe Domnul Iisus împotriva asaltului vrăjmaş, împotriva patimilor şi gândurilor rele, ele vede pierzarea lor pricinuită de numele cel înfricoşat al lui Hristos şi îşi dă seama de puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, cel ce este năpădit şi tulburat de gânduri rele, îşi cunoaşte neputinţa, căci nu le poate sta împotrivă numai cu propriile sale puteri. şi în aceasta stă toată pravila şi întreaga viaţă a lui.

129

Reclame

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:53

Şi cu toate că vrăjmaşul îi poate insufla şi lui o bucuroasă părere de sine şi gânduri de fariseu, totuşi, el întâmpină în acest binevoitor o bunăvoinţă de a chema pe Hristos împotriva tuturor gândurilor rele şi, în felul acesta, nu ajunge la nici o izbândă în cursele sale.

Dar vă spune cineva, că şi cel dintâi are putinţă să-L cheme pe Hristos împotriva atacului vrăjmaş. Da, are putinţă, dar fiecare ştie din experienţă, că în vremea de acum înfăptuitorii pravilei din afară nu au obiceiul să înveţe rugăciunea ce se face împotriva gândurilor.

Astfel de oameni nu vor să primească cuvintele, rostite sau scrise, despre atenţia lăuntrică, în care se cuprinde ştiinţa rugăciunii ce se face împotriva gândurilor rele. şi nu numai o primesc, ci se şi împotrivesc, şi punându-i înainte pe învăţătorii lor, suslin, că Sfinţii Părinţi n-ar fi rânduit pentru noi începătorii lucrarea minţii, ci numai cântarea de psalmi, de tropare şi canoane rostite cu gura şi cu limba.

Şi cu toate că ei vorbesc şi învaţă acest lucru în chip greşit, totuşi, toţi îl ascultă, fiindcă astfel de rugăciune nu cere nici un fel de învăţătură, sau lepădare de poftele lumeşti, ci fiecare, fie că e monah sau mirean, se poate ruga astfel, e destul să dorească numai acest lucru.

Pe când sfinţita lucrare a minţii, fiind o artă slăvită şi plăcută lui Dumnezeu între celelalte arte şi cerând nu numai lepădarea de lume cu poftele ei, ci şi multe îndrumări şi învăţături, nu găseşte îndeplinitori în sânul monahilor.

În faţa tuturor celor arătate, trebuie să ne ferim de abaterile ce se fac spre dreapta sau spre stânga, adică de deznădejde şi de încredere în sine.

Observând că în viaţa celor ce învaţă lucrarea minţii se întâmplă uneori căderi nevrute, întâmplătoare, iar nu intenţionate, care sunt numite de Părinţi greşale de toate zilele, nu trebuie să cădem în îndoială, căci atât propăşirea cât şi căderea în cele bune spre cele potrivnice se face după măsura fiecăruia.

Pe de altă parte, auzind despre marea milă a lui Dumnezeu, faţă de noi păcătoşii, noi nu trebuie să ne încredem în noi înşine, ci să ne apropiem de această sfântă lucrare a minţii cu frică, cu o mare smerenie şi împlinirea poruncilor, după putere.

Dându-ne seama, că atât mijlocirea în noi înşine, cât şi deznădăjduirea sunt insuflate de vrăjmaş, să fugim cu tărie şi de una şi de cealaltă. şi în acest chip cu multă cercetare în ale Sfintei Scripturi şi folosindu-ne de sfaturile celor iscusiţi, să învăţăm această lucrare întru smerenie.

Sfinţii Părinţi, care învaţă să biruim patimile şi să curăţim inima de patimi rele numai cu poruncile lui Hristos; arată nevoitorilor să aibă două din cele mai puternice arme: frica de Dumnezeu şi amintirea prezenţei de pretutindenea a lui Dumnezeu, după cele ce s-au zis: „prin frica de Dumnezeu oricine se abate de la rău” şi „văd pe Domnul pururea înaintea mea ca să nu mă clatin” afară de aceasta, ei mai propun să avem amintirea morţii şi gheenei, şi în plus, citirea Sfintelor Scripturi.

Toate acestea sunt bune pentru bărbaţii buni şi plini de evlavie, dar şi pentru cei nesimţitori şi împietriţi, chiar de li s-ar descoperi însăşi gheena sau Dumnezeu în chip nevăzut, aceste arătări nu ar trezi în sufletele lor nici un fel de frică.

130

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:47

Dar pe deasupra, însăşi mintea monahilor noi, începători, se toceşte repede faţă de amintirea unor astfel de lucruri şi fuge din faţa lor, cum fuge o albină din faţa fumului ce se ridică spre ea.

Dar cu toate că amintirea arătată se întâmplă să fie bună şi folositoare în ceasul războiului, totuşi Părinţii cei mai duhovniceşti şi mai iscusiţi au arătat, pe deasupra acestui lucru bun, un bine mai mare şi mai neasemănat, care poate veni chiar în ajutorul celor ce sunt foarte slabi.

Cel dintâi mijloc poate fi asemănat cu omul, care îşi macină făina cu râşniţa, lucrând cu propriile sale mâini şi cu propria lui putere, iar mijlocul din urmă, cu omul care îşi macină făina ia o moară de apă, ce este mânată prin felurite chipuri. Aşa cum apa mişcă de la sine roţile şi pietrile, tot astfel preadulcele nume al lui Iisus, dimpreună cu aducerea aminte de Dumnezeu, care trăieşte în întregime în Iisus, mişcă mintea la rugăciune, lucru despre care Isihie cel Mare întru ale teologiei, spune:

„Sufletul care a primit binefacerea şi dulceaţa lui Iisus îşi trimite cu bucurie, cu dragoste şi cu mărturisire lauda binefăcătorului său, mulţumindu-I şi chemându-L cu veselie”; şi în alt loc: „Aşa cum este cu neputinţă să petrecem această viaţă fără hrană şi băutură, tot astfel este cu neputinţă unui suflet să ajungă la ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu ca să-şi elibereze mintea de robia păcatului, fără paza minţii, oricât s-ar forţa cineva să nu greşească de frica muncilor”.

Şi încă gândurile ce au pătruns în inima noastră, dacă noi nu le dorim şi ne întărim şi ne împotrivim, pot fi izgonite de rugăciunea lui Iisus, care se rosteşte din adâncul inimii”.

Primul mijloc din cele arătate mai sus, chiar dacă ajunge la propăşire fără lucrarea minţii, totuşi izbuteşte foarte încet şi cu osteneală.

Iar prin al doilea mijloc, lucrătorul se apropie repede şi uşor de Dumnezeu.

Căci acolo se face numai o rugăciune din afară, o învăţătură şi o îndeplinire a poruncilor, pe câtă vreme aici este şi una şi alta, este şi paza din afară şi cea lăuntrică.

Când un monah nou începător, după lepădarea de lume şi de lucrarea păcatelor mari şi de moarte, va da făgăduinţă să se înfrâneze nu numai la păcatele mici, ce se săvârşesc în fiecare zi şi sunt iertabile, ci şi de la însăşi patimile şi gândurile rele şi, intrând înlăuntru către inimă, cu mintea sa, va începe să-L cheme pe Domnul Iisus în orice război şi în orice gând rău, dacă – după neputinţa sa, va cădea atacului vrăjmaş şi va călca poruncile Domnului – va cădea la picioarele Domnului cu rugăciunea pornită din inimă, căindu-se, ostenindu-se şi va petrece într-o asemenea stare sufletească până la sfârşitul său, căzând şi ridicându-se, biruind şi biruindu-se, cerând zi şi noapte răzbunarea adversarului său, – nu va fi pentru el o nădejde de mântuire?

Căci după cum arată experienţa este cu neputinţă chiar pentru cei mai mari bărbaţi să se păzească deplin de păcatele zilnice, care nu sunt de moarte, al căror izvor sunt: cuvintele, gândul, necunoştinţa, uitarea, voinţa, nevoinţa, întâmplarea şi care se iartă prin darul lui Hristos cel de toate zilele, după cuvintele Sfântului Casian.

Dacă cineva va spune din puţinătatea de suflet, că Sfântul Casian înţelege, sub cei ce se curăţă prin darul lui Hristos de păcatele zilnice, numai pe sfinţi, iar nu pe noii începători şi pe pătimaşi, atunci tu lasă-l să-şi facă loc şi unei astfel de păreri, dar să ai în vedere în primul rând judecata şi hotărârea pe care o dau despre astfel de lucruri sfintele scrieri, după care orice nou începător şi pătimaş se osândeşte prin aceste păcate, ce se săvârşesc în toate zilele; şi din nou poate primi iertarea prin darul lui Hristos, ca şi toţi sfinţii, printr-o pocăinţă de tot ceasul şi prin mărturisirea înaintea lui Domnului.

131

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:39

Căci, după cum spune Sfântul Dorotei, sunt oameni care slujesc patimilor şi sunt oameni care se împotrivesc patimilor.

Cel ce slujeşte patimilor îşi pierde pacea; când aude un singur cuvânt, sau răspunde prin cinci sau prin zece cuvinte la un singur cuvânt, şi duşmăneşte ţi se tulbură şi chiar şi mai târziu, când îşi potoleşte tulburarea, nu încetează să facă rău celui ce i-a spus acel cuvânt şi se întristează că nu i-a spus mai multe decât cele ce i-a spus şi născoceşte cuvinte mult mai rele ca să-i spună şi zice mereu: pentru ce nu i-am spus aşa? O să-i spun astfel, şi tot timpul se mânie. Asta e o singură întocmire sufletească, când starea răutăcioasă apare în chip neobişnuit.

Un altul, când aude un cuvânt, pierde de asemenea liniştea şi răspunde în acelaşi chip şi cinci şi zece cuvinte şi se amărăşte că nu i-a spus încă trei cuvinte mai usturătoare şi se întristează, şi ţine minte răul, dar trec câteva zile şi el se împacă; un altul rămâne într-o asemenea stare o săptămână, altul peste o zi se linişteşte, iar altul ofensează, duşmăneşte, se tulbură şi îndată se potoleşte.

Iată cât de felurite întocmiri sufleteşti se află în om şi, atâta vreme cât ele rămân în putere, toate cad sub judecată. După acest exemplu, putem judeca şi toate celelalte cazuri; din pricina cărora un pătimaş nu se poate curăţi prin darul lui Hristos de păcatele cele de toate zilele, care i se par mici.

Să cercetăm acum, când păcatele asemănătoare sunt iertate de noii începători şi la pătimaşi?

Acelaşi Sfânt Dorotei spune: se întâmplă că cineva auzind un cuvânt, se amărăşte, dar nu pentru că a suferit un lucru neplăcut, ci pentru că nu l-a răbdat. Aceasta se găseşte în întocmirea celui ce se împotriveşte patimei.

Un altul se luptă şi se osteneşte şi este biruit de patimi. Un altul nu vrea să răspundă răului cu rău, ci se lasă tras de deprindere. Un altul se stăruie să nu răspundă nimic rău, dar se amărăşte; pentru că a fost ocărât şi se prihăneşte pe sine pentru că se amărăşte, dar nici nu se bucură.

Toţi aceştia, sint oameni care stau împotriva patimei şi se amărăsc şi se nevoiesc. Astfel de oameni, deşi sunt pătimaşi, dar prin darul lui Dumnezeu pot primi iertarea păcatelor ce se săvârşesc în toate zilele fără intenţie, fără voie, despre care Domnul i-a poruncit sfântului Petru să ierte de şaptezeci de ori câte şapte.

Acelaşi lucru îi spune şi Sfântul Atanasie Sinaitul: despre cei ce primesc Sfintele Taine şi Sângele Domnului, noi judecăm şi credem că dacă ai unele păcate mici şi vrednice de iertare, cum sunt: păcătuirea cu limba, cu auzul, cu ochiul, sau cu slava deşartă, sau cu întristarea sau cu supărarea sau cu altceva asemănător, dar se osândesc şi-şi mărturisesc păcatul lui Dumnezeu şi, în acest chip, primesc Sfintele Taine, atunci pe unii ca aceştia Sfânta Împărtăşanie îi curăţă de păcate.

Aşa cum, am spus la -început despre bineiscusita biruinţă asupra patimilor, ce se săvârşeşte prin rugăciunea minţii şi prin porunci, vom arăta acum mai limpede însuşi mersul luptei cu patimile.

De ne năpădeşte un atac vrăjmaş prin vreo patimă sau prin vreun gând rău, lucrătorul rugăciunii cheamă asupra lor pe Hristos şi diavolul piere cu atacul lui.

De va cădea cineva din neputinţă, cu gândul sau cu cuvântul, nu cu supărare sau cu poftă trupească, îl roagă pe Hristos să-l ajute mărturisindu-I-se şi căindu-se.

132

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:33

De este cuprins de deznădejde şi de mânie, care îi strâmbează mintea şi inima, se agaţă de amintirea morţii şi gheenii şi de atotprezenţa lui Dumnezeu şi, trudindu-se cu ajutorul lor, cheamă pe Hristos.

Apoi dobândind pacea, în urma luptei, din nou Îl roagă pe Hristos să-i fie milostiv pentru păcatele lui făcute cu voie şi fără de voie. şi într-un cuvânt şi în ceasul luptei şi în cel al păcii duhovniceşti, el aleargă către Hristos, i se face totul pentru toate, atât în împrejurările cele bune cât şi în cele rele.

Şi un astfel de om să nu se lase dus de părerea de sine, ca şi cum el ar îndeplini ceva, rugându-se sau plăcând lui Dumnezeu. Căci unul este sensul rugăciunii de afară, şi altul este tâlcul ei lăuntric.

Acela, îndeplinind o cantitate de cuvântări, nădăjduieşte prin aceasta să fie plăcut lui Dumnezeu, iar părăsind-o se osândeşte pe sine. Iar acesta fiind mustrat de conştiinta pentru păcatele sale săvârşite în orice ceas şi răbdând atacurile vrăjmaşe, strigă întotdeauna către Hristos, ţinând în mintea sa cuvintele „chiar de vei urca întreaga scară de desăvârşire, roagă-te pentru iertarea păcatelor”.

Şi iarăşi: „vreau mai bine să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât zece mii cu limba” şi, în felul acesta, fără nici o îndoială, îndeplineşte împotrivirea la patimi, arătată de Sfântul Dorotei. Dacă însă va spune cineva, că este cu putinţă să ne curăţim de păcate cu darul lui Hristos prin pocăinţă fără lucrarea minţii, aceluia îi vom răspunde astfel: „pune într-o parte poruncile lui Hristos, iar în cealaltă parte rugăciunea de totdeauna: şi ne iartă nouă greşalele noastre”.

„Dă-mi şi adevărata hotărîre de a nu călca nici o poruncă, adică să nu poftesc, să nu mă mânii, să nu osândesc, să nu clevetesc, să nu mint, să mă rog pentru cei ce mă necăjesc, să fug de iubirea de plăceri, de iubirea de bani şi de gânduri desfrânate, de tristeţe, de slava deşartă, de îngâmfare, într-un cuvânt, de toate păcatele şi gândurile rele”.

Şi cu astfel de hotărâre apropie-te de învăţătura lucrării cu mintea şi bagă de seamă cu luare aminte, de câte ori pe zi în ciuda hotărârii tale, ai călcat poruncile şi prin ce păcate, patimi şi gânduri rele ai fost rănit.

Râvneşte la văduva care-l ruga pe judecător zi şi noapte şi începe să strigi către Hristos în orice ceas, pentru fiecare poruncă, care ai călcat-o şi pentru fiecare patimă, pentru fiecare gând rău, de care vei fi biruit.

Adaug la aceasta un bun sfătuitor care este Sfânta Scriptură şi petrecând astfel mai multă vreme, vino şi spune-mi ce vei vedea în sufletul tău.

Aproape că vei fi gata să recunoşti tu însuţi, că toate acestea nu pot încăpea în rugăciunea cea din afară, ci numai în lucrarea minţii. Căci ea îl învaţă pe râvnitor toate aceste taine, şi îi încredinţează sufletul că, lăsând multa cântare de psalmi, canoanele şi troparele, şi încredinţându-şi toată grija spre rugăciunea minţii, el nu numai că nu-şi pierde pravila,ci o şi înmulţeşte.

După cum în legea Vechiului Testament, puterea şi dorinţa se cuprindeau în faptul de a-i aduce pe toţi la Hristos, deşi se părea că prin aceasta se micşorează însăşi legea, tot astfel şi multa cântare îl trimite pe lucrător spre rugăciunea minţii, iar aceasta nu se răspândeşte asupra întregii vieţi monahale.

Căci însăşi experienţa, atunci îl învaţă pe un astfel de nevoitor, când în vremea rugăăciunii observă un oarecare perete de despărţire între el şi Dumnezeu, un perete de aramă, după cum spune proorocul, care nu îngăduie minţii să privească limpede spre Dumnezeu în timpul rugăciunii sau să ia aminte de la inimă, în care sunt cuprinse toate puterile sufleteşti şi izvorul gândurilor, atât a celor bune, cât şi a celor rele.

133

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:26

Lucrarea minţii cere fără îndoială, frică şi cutremur, zdrobire şi smerenie şi multă ispitire a Sfintelor Scripturi şi sfătuire cu fraţii de un gând, dar în nici un caz, nu cere fuga şi negarea, precum cutezanţa şi rânduiala de sine.

Cel îndrăzneţ şi cutezător, în sine însuşi, tinzând către ceea ce este mai presus de vrednicia şi întocmirea lui, se grăbeşte cu mândrie spre rugăciunea contemplativă. Cuprins de închipuirea de slavă deşartă, care îl îndeamnă să se ridice spre o treaptă înaltă, pătruns de dorinţa satanică, iar nu de cea adevărată, un astfel de om uşor se lasă prins în laţurile diavoleşti.

Şi pentru ce să ne avântăm spre o înaltă propăşire în rugăciunea sfinţită a minţii, de care, după Sfântul Isaac de abia se învredniceşte unul din zece mii?

Este destul, prea destul, pentru noi pătimaşii, şi neputincioşii, să vedem măcar urma liniştii mintale, adică rugăciunea minţii cea lucrătoare, prin care se alungă din inimă atacurile vrăjmaşe şi gândurile rele, fapt în care constă însăşi lucrarea noilor începători şi a monahilor pătimaşi, prin care se poate ajunge, dacă va vrea Dumnezeu şi rugăciunea contemplativă duhovnicească.

Şi nu trebuie să deznădăjduim că puţini sunt aceia care se învrednicesc de rugăciunea contemplativă, căci la Dumnezeu nu este nedreptate. Numai să nu lenevim, să mergem pe calea care duce spre această rugăciune sfinţită, adică pe calea rugăciunii lucrătoare săvârşită cu mintea, să ne împotrivim atacurilor şi gândurilor rele. Mergând pe această cale, pe care au mers sfinţii, noi ne vom învrednici şi de moartea lor, deşi nu aici pe pământ, cum spune Sfântul Isaac şi alţi mulţi sfinţi.

Rugăciunea minţii este întovărăşită de felurite simţiri trupeşti, în mijlocul cărora trebuie să deosebim pe cele adevărate de cele neadevărate, pe cele harice de cele fireşti şi de cele ce vin din înşelare.

Este vrednic de spaimă şi de mirare, spune Starelul Vasile, faptul cum unii, ştiind Sfânta Scriptură, nu pătrund în ea. Iar alţii, fără să o cunoască şi fără să întrebe pe cei încercaţi, îndrăznesc – bizuindu-se pe propria lor înţelepciune – să se apropie de atenţia minţii şi, cu acest prilej, spun că luarea aminte şi rugăciunea trebuiesc săvârşite în latura dorinţei: asta, zic ei, este latura pântecelui şi a inimii. Astfel este înşelarea cea dintâi, care se face după bunul plac al fiecăruia.

Dar nu numai rugăciunea şi atenţia nu trebuiesc săvârşite în această latură poftitoare a inimii, ci chiar însăşi căldura, care în ceasul rugăciunii vine din latura poftitoare a inimii, nu trebuieşte primită în nici un caz.

După cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul e nevoie de multă osteneală ca să ajungi să-ţi păstrezi o curăţie limpede faţă de ceea ce este potrivnic darului, căci diavolul are obiceiul să arate noilor începători înşelarea sa sub chipul adevărului, înfăţişându-le răul ca pe ceva duhovnicesc, arătând sub forma unei închipuiri, una în locul alteia, deşteptându-i înfocarea sa în locul veseliei, procurându-i o bucurie fără tâlc şi o dulceală simţită.

De altfel, pentru lucrătorul rugăciunii minţii îi este de folos să ştie şi faptul că înfocarea sau căldura uneori se ridică din coapse spre inimă şi într-un chip firesc, prin ea însăşi, dacă nu este însoţită de gânduri desfrânate.

Şi aceasta, după cuvintele Prea Sfinţitului Patriarh Calist nu provine din înşelare, ci din fire.

134

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:19

Dar dacă cineva, va socoti această căldură firească drept harică, atunci aceasta va fi fără îndoială, o înşelare. De aceea cel ce se nevoieşte, nu trebuie să-şi oprească atenţia asupra ei; ci s-o alunge.

Dar uneori diavolul, unindu-şi înfocarea cu pofta noastră, trage mintea spre gânduri desfrânate. Şi aceasta este o înşelare, fără îndoială.

Dar dacă trupul se încălzeşte în întregime, iar mintea rămâne curată şi nepătimaşă şi parcă întărită şi scufundată în adâncul inimii, începând şi isprăvind rugăciunea în inimă; asta este fără îndoială o lucrare harică, iar nu o înşelare.

În altă parte, Stareţul Vasile spune despre simţurile trupeşti, care se ivesc în vremea rugăciunii, următoarele: mai întâi de toate, după cuvintele Prea Sfinţitului Calist, vine o căldură de la rinichi, care parcă i-ar înconjura ca un brâu şi se pare că este o înşelare, dar nu este aşa; această căldură nu vine din înşelare, ci din fire, şi este o urmare a nevoinţei rugăciunii. Dar dacă cineva socoate că această căldură este harică, iar nu firească; atunci aceasta este fără îndoială, o înşelare. Dar oricum ar fi această căldură, nevoitorul nu trebuie s-o primească, ci s-o respingă.

Mai vine o căldură de la inimă şi dacă, în această vreme, mintea cade în gânduri desfrânate, asta este o neîndoioasă înşelare; dar dacă trupul se încălzeşte tot de la inimă, iar mintea rămâne curată şi nepătimaşă, şi într-un fel parcă întărită în adâncul lăuntric al inimii, atunci aceasta este fără îndoială din dar, iar nu din înşelare.

ştiind toate acestea, este necesar să ne deprindem mintea chiar de la început să stea în ceasul rugăciunii deasupra inimii şi să privească în adâncul ei, iar nu la mijloc, dintr-o parte şi nu la capătul ei, în jos. Trebuie să facem acest lucru, pentru că atunci când mintea stă deasupra inimii şi săvârşeşte înlăuntrul ei rugăciunea, atunci ea este ca un împărat, care şezând pe o înălţime,
supraveghează liber gândurile sale, care se târăsc în jos, şi le distruge ca pe alţi prunci din Babilon de piatra numelui lui Hristos.

În trupul acesta, fiind îndepărtat în chip simţitor de coapse, el poate scăpa uşor de înfocarea ce ţine de poftă, care a devenit prezentă în natura noastră, prin călcarea poruncii săvârşită de Adam.

Dar dacă cineva îşi adună luarea aminte pentru rugăciune la jumătatea inimii, atunci fie din pricină că se împuţinează căldura din inimă, fie că slăbeşte mintea şi că se toceşte atenţia din cauza unei dese săvârşiri a rugăciunii, fie că sub influenţa războiului deşteptat de vrăjmaş, mintea va cădea de la sine spre coapse şi se va amesteca împotriva voii cu căldura ce ţine de poftă.

Unii potrivit cu nechibzuinţa lor cea mai de pe urmă, sau, mai bine zis, potrivit cu necunoştinţa lor, încep să facă rugăciunea la capătul inimii, în vecinătatea coapselor şi, în felul acesta, atingându-se cu mintea parte de coapse, parte de inimă, cheamă ei înşişi înşelarea, cum cheamă vrăjitorul pe şarpe. Iar alţii, suferind de o desăvârşită nechibzuinţă, nu cunosc nici chiar însuşi locul inimii şi crezând că se găseşte în mijlocul pântecelui, îndrăznesc să facă acolo rugăciunea cu mintea. Vai şi amar de înşelarea lor!

Tot astfel trebuie să deosebim şi căldura din vremea rugăciunii: căldura care este un dar firesc, revărsat în inimă, ca un mir binemirositor, prin sfântul Botez, şi căldura care vine de la neascultarea strămoşilor şi care este trezită de diavolul.

135

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: