Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

octombrie 4, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:13

Cea dintâi se începe numai în inimă cu rugăciunea şi tot în inimă îşi termină rugăciunea, dând sufletului liniştea şi roadele duhovniceşti.

Cea de a doua îşi are începutul de la rinichi şi spre rinichi îşi termină rugăciunea, pricinuind sufletului o înăsprire, o răceală şi o tulburare.

Cea de a treia, răsărind dintr-un amestec cu înfocarea ce ţine de poftă, înflăcărează mădularele şi inima prin îndulciri pătimaşe pline de desfrâu, robeşte mintea cu gânduri spurcate şi-l trage pe om spre unirea trupească.

Cel ce este băgător de seamă, va cunoaşte şi va observa în curând toate acestea: vremea, experienţa şi simţirea vor face ca toate să fie limpezi.

Sfânta Scriptură spune: „Doamne, oare n-am semănat sămânţă bună? De unde au răsărit neghinele”?

Este cu putinţă ca să ni se furişeze răul în cele bune; şi precum iedera se împleteşte cu pomul, aşa se împleteşte înşelarea cu lucrarea minţii.

Înşelarea apare din părerea de sine şi din rânduiala de sine; şi drept leac slujeşte, pentru ea, smerenia, cercetarea scripturilor şi sfatul duhovnicesc, dar nu abaterea de la învăţătura lucrării minţii. Căci după cuvintele Sfântului Grigorie Sinaitul, noi nu trebuie nici să ne temem, nici să ne îndoim, atunci când îl chemăm pe Dumnezeu, căci dacă unii s-au şi abătut din cale, vătămîndu-şi mintea, să ştii că ei au suferit una ca aceasta din cauza rânduielii de sine şi din pricina unei minţi înalte.

Iar pricina înălţării minţii, de o parte, este postul fără judecată şi fără măsură, când cel ce posteşte crede că el săvârşeşte prin aceasta o faptă bună, neştiind că trebuie să postească în vederea curăţiei; iar pe de altă parte, este vieţuirea în singurătate.

Înlăturând prima cauză, Sfântul Dorotei spune: cel ce se linişteşte, trebuie să se ţină întotdeauna de calea împărătească, căci lipsa de măsură întru toate uşor este însoţită de părerea de sine, după care urmează înşelarea. Nimicind însă a doua pricină, spune: numai celor puternici şi desăvârşiţi li se cuvine să se lupte cu demonii şi să scoată împotriva lor sabia, care este cuvântul Domnului.

Însuşi mijlocul şi lucrarea înşelării constă în primul rând: în împărtăşirea vrăjmaşă cu poftele coapselor dinlăuntru şi în al doilea rînd: în nălucirile, în închipuirile minţii.

Ferindu-ne de cea dintâi, sfântul părinte spune: cu toate că vrăjmaşul preface mişcările fireşti ale  coapselor în aparenţă mişcări duhovniceşti, trezind în locul căldurii înfocarea sa şi în locul veseliei aducându-i o bucurie fără tâlc şi silind să primim înşelarea lui drept lucrarea darului, dar timpul, experienţa şi simţirea îi dau pe faţă amăgeala.

Arătând a doua primejdie, sfântul părinte învăţă astfel: iar tu când te linişteşti, nu primi în nici un caz ceva din cele ce vei vedea în chip simţit sau gândit, înlăuntrul tău sau afară de tine: fie chipul lui Hristos, sau al Îngerilor, sau al unui sfânt, sau lumină sau foc şi altele. Aici din nou va reînvia şi va învinui că lucrarea minţii este o înşelare.

Căci ei cred că înşelarea nu se amestecă cu cântarea din afară. Totuşi, să fie cunoscut că în toate: fie în cântare, fie în rugăciune, înşelarea are loc egal datorită neiscusinţei lucrătorilor, cum spune Sfântul Ioan Scărarul.

Vom încerca şi vom vedea, şi vom măsura, ce dulceaţă ne vine în vremea cântării de la dracul desfrânării şi ce dulceaţă vine de la dar şi puterea care trăieşte în noi. şi în alt loc: cântând şi rugându-te, supraveghează dulceaţa care vine, ca nu cumva să fie amestecată cu otrăvuri amare.

136

Reclame

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:06

Aşadar, tu vezi că înşelarea poate atinge deopotrivă atât pe cei ce cântă, cât şi pe cei ce se ocupă cu rugăciunea. Cum însă cei ce nu cunosc lucrarea minţii au numai teamă de a-şi îndeplini în mod corect cele cântate şi nu mai caută să găsească gândurile rele şi fierberea de pofte, atunci ei nici nu ştiu, când partea ce ţine de poftă fierbe de la sine şi când este deşteptată de împărtăşirea vrăjmaşului şi cum trebuie să scape de toate acestea.

Ei aud lupta şi primesc rane, dar cine sunt vrăjmăşii lor şi pentru ce ei se luptă, aceasta ei nu o ştiu.

Cunoscând din cele spuse, că nu lucrarea minţii este pricina înşelării, ci numai rânduiala de sine şi înălţarea minţii, căci ea nu numai că nu ne duce în înşelare, ci dimpotrivă ne deschide ochii minţii spre cunoaşterea ei şi spre înţelepţire, ceea ce noi n-am ştiut niciodată, dacă nu ne-am fi învălat cu această sfinţită lucrare a minţii, chiar dacă cineva ar fi mare în cele ale postului şi ale liniştii.

După ce am făcut cunoştinţă cu învăţătura Stareţului Vasile despre rugăciunea minţii, ne vom întoarce acum către învăţătura privitoare la acelaşi subiect a Starelului Paisie Velicicovschi.

După cum s-a spus mai sus, Stareţul Paisie a fost nevoit să se înfăţişeze cu scrierile sale, pentru ca să-i păzească pe fraţii săi de atacurile ce se răspândeau în acea vreme asupra rugăciunii minţii, deşi recunoşteau că problema ce şi-au pus-o, întrece puterea lui de înţelegere.

A ajuns până la mine zvonul, scrie el – că unele feţe din rândul monahilor, bazându-se numai pe nisipul unei proprii înţelepciuni deşarte, – îndrăznesc să hulească împotriva dumnezeieştii rugăciuni a lui Iisus, care se săvârşeşte de către minte în inimă, printr-o sfinţită lucrare.

Îndrăznesc să spun, că împotriva ei lucrează vrăjmaşul, pentru ca limbile lui, ca printr-o armă proprie, să prihănească această lucrare dumnezeiască, şi prin orbirea minţii lui să se întunece acest soare duhovnicesc.

Temându-mă ca nu cumva cineva, ascultând basmele vrăjmaşilor să cadă într-o hulă asemănătoare şi să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu, hulind învăţătura unor atât de numeroşi Părinţi purtători de Dumnezeu, care învaţă despre această dumnezeiască rugăciune şi, pe deasupra, nefiind în stare să asculte cu nepăsare cuvintele îndrăzneţe împotriva acestei lucrări fără de prihană, precum de asemenea, fiind convins de rugăminţile stăruitoare ale râvnitorilor acestei rugăciuni, m-am gândit că, chemând în ajutor pe prea dulcele meu Iisus, să scriu – spre combaterea gândirii mincinoase a celor ce vorbesc în deşert şi spre întărirea turmei alese de Dumnezeu, care s-a adunat în mănăstirea noastră, – câteva cuvinte despre învăţăturile Sfinţilor Părinţi, pentru o puternică, neclătinată şi neîndoioasă adeverire întru dânsa.

Prin urmare, eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă, plecându-mi genunchii gândiţi ai inimii mele în faţa neapropiatei măreţii ale dumnezeieştii Tale Slave, Te rog, Fiule, unule născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, care ai luminat pe orbul din naştere, luminează-mi şi mie întunecata mea minte, dăruieşte sufletului meu darul Tău, ca această osteneală, să fie spre slava numelui Tău şi spre folosul celor ce vor să se lipească de tine cu duhul spre lucrarea rugăciunii mintale şi să Te poarte întotdeauna în inima lor, şi, de asemenea, spre îndreptarea celor ce, potrivit cu grosolăniile cele de pe urmă, au îndrăznit să hulească această dumnezeiască lucrare!

Mai departe urmează expunerea învăţăturii despre rugăciunea minţii în şase capitole.

În primul capitol, Stareţul scrie că rugăciunea minţii este lucrarea vechilor Sfinţi Părinţi şi o apără împotriva celor ce hulesc această rugăciune sfinţită.

137

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:59

Să se ştie, că această lucrare dumnezeiască a fost permanentă îndeletnicire a vechilor noştri Părinţi purtători de Dumnezeu şi a iradiat ca un soare în multe locuri ale pustiei şi în mănăstirile de obşte; în muntele Sinai, în schitul Egiptului, în muntele Nitriei, În Ierusalim şi în mănăstirile din împrejurimi, într-un cuvânt în tot răsăritul: în ţarigrad şi în Sfîntul Munte al Athosului, şi în insulele mărilor, iar în ultima vreme, şi în Marea Rusie.

Mulţi din Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, aprinzându-se de un foc serafic pentru Dumnezeu şi aproape, s-au făcut prin această lucrare a rugăciunii sfinţite, ce se face cu mintea, cei mai riguroşi păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu şi s-au învrednicit să devină vase alese ale Sfântului Duh.

Mulţi dintre ei, îndemnaţi de o inspiraţie ascunsă, dumnezeiască, au scris despre această rugăciune divină în acord cu scrierea dumnezeiască a Vechiului şi Noului Testament, cărţile sfintelor învăţături, pline de înţelepciunea Sfântului Duh.

Şi ei au făcut acest lucru după deosebita Pronie dumnezeiască, pentru ca nu cumva în vremurile ce vor urma să se dea uitării această lucrare dumnezeiască. Dar multe din cărţile scrise de ei, prin îngăduinţa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, au fost distruse de saracinii care au pus stăpânire pe împărăţia greacă, iar altele din mila lui Dumnezeu se păstrează până în zilele noastre.

Nimeni dintre drept credincioşi nu au îndrăznit vreodată să rostească un cuvânt de hulă împotriva acestei lucrări dumnezeieşti ce se face cu mintea şi împotriva păzirii raiului din inimă, ci toţi, în toate timpurile, s-au purtat faţă de ea cu o mare cinste şi cu o extremă evlavie, ca faţă de un lucru care este plin de un mare folos duhovnicesc.

Dar începătorii răutăţii şi potrivnicul oricărei lucrări bune, diavolul, văzând că, mai ales prin această lucrare a rugăciunii minţii, cinul monahal, alegându-şi partea cea bună, şade cu o nedezlipită dragoste la picioarele lui Iisus, propăşind cu desăvârşire în poruncile lui dumnezeieşti, a început să întrebuinţeze toate sforţările, ca să prihănească şi să hulească această lucrare mântuitoare şi, numai dacă este cu putinţă s-o distrugă de pe faţa pământului. El s-a zbătut să ajungă aici pe calea nimicirii cărţilor, când prin mijlocirea amestecului neghinelor ucigătoare de suflete în grâul curat şi ceresc, mulţumită cărui fapt, oamenii care nu au judecată, – văzându-i pe cei ce s-au atins cu de la sine putere de această lucrare şi, după înălţarea lor, au secerat spini în loc de grâu, iar în locul mântuirii au găsit pierzarea – rostesc hula împotriva lucrării sfinte.

Fără să se mulţumească cu cele spuse, diavolul a găsit în ţările Italiei un şarpe de Calabria, pe ereticul Varlaam şi, sălăşluindu-se în el cu toată puterea lui, l-a îndemnat să hulească şi credinţa noastră ortodoxă şi această sfinţită lucrare a minţii.

Băgaţi de seamă dar, prietenilor, când îndrăzniţi să huliţi rugăciunea minţii, nu vă faceţi cumva şi voi părtaşi acestui eretic şi celor de un gând cu el?

Oare nu vă cutremuraţi cu sufletul, când vă gândiţi că puteţi cădea, asemenea lor, sub anatema bisericii şi să fiţi înstrăinaţi de Dumnezeu?

Într-adevăr, ce pricină legiuită aveţi voi de huliţi această lucrare fără prihană şi de trei ori fericită?Eu nu pot pricepe deloc. Vi se pare că chemarea numelui lui Iisus este fără de folos? Dar noi nici nu putem gândi să ne mântuim prin altceva decât numai în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Sau poate mintea omenească cu care se săvârşeşte rugăciunea este cu prihană?

Dar nici aceasta nu este cu putinţă, căci Dumnezeu l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Sa; iar chipul lui Dumnezeu şi asemănarea se găsesc în sufletul omenesc, care, ca o făptură dumnezeiască, este curat şi fără prihană. De aceea, şi mintea, acest principal simţ al sufletului, asemenea văzului în trup, este tot fără de prihană.

138

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:13

Dar poate că este vrednică de hulă inima, pe care, ca un jertfelnic, mintea liturgiseşte înaintea lui Dumnezeu, tainica jertfă a rugăciunii? Nici asta nu este adevărat. Căci şi inima este zidirea lui Dumnezeu şi, ca întreg trupul omenesc, este foarte bună. Prin urmare, dacă chemarea numelui lui Iisus este mântuitoare, iar mintea şi inima omului sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, atunci ce prihană are omul, când înalţă cu mintea din adâncul inimii o rugăciune către prea Dulcele Iisus şi când cere milă de la El?

Sau poate că huliţi şi respingeţi rugăciunea minţii, pentru că Dumnezeu, după părerea voastră, nu aude rugăciunea ce se săvârşeşte în inimă în chip tainic, ci aude numai acea rugăciune, care este rostită cu gura?

Dar asta este o hulă împotriva lui Dumnezeu, căci Dumnezeu vede inimile şi gândurile cele mai subţiri ce se află în inimă sau ce sunt pe cale de a se ivi. El ştie cu precizie şi ştie totul, ca un Dumnezeu a toate văzător.

El însuşi caută chiar în noi o astfel de rugăciune care să se înalţe, în chip tainic, din adâncul inimii, ca o jertfă curată şi fără de prihană, poruncind: „Dar tu, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizîndu-ţi uşa, roagă-te Tatălui tău care este ascuns, şi Tatăl tău care vede într-ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (Mat. 6, 6).

Aceste cuvinte ale Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur – gura lui Hristos, luminătorul întregii lumi, învăţătorul sobornicesc – le raportează în omilia 19-a asupra Evangheliei lui Matei, după înţelepciunea dată lui de Duhul Sfânt, nu la acea rugăciune care se rosteşte numai cu gura şi cu limba, ci la rugăciunea cea mai tainică, fără glas, ce se înalţă din adâncul inimii, pe care el ne învaţă s-o săvârşim nu numai în chip trupesc, nu numai prin rostirea gurii, ci cu cea mai spontană râvnă, cu toată încetineala şi zdrobirea duhului, cu lacrimi lăuntrice şi cu durere sufletească, ţinând închise uşile gândurilor.

Şi aduce din scrierile dumnezeieşti ca mărturie, cu privire la această tainică rugăciune, pe văzătorul de Dumnezeu, Moise şi pe Sfinta Ana şi pe dreptul Avel, spunând astfel: „Eşti îndurerat cu sufletul? Nu poţi să nu strigi, căci celui prea îndurerat îi este propriu să se roage si să ceară astfel, cum am spus eu.

Căci şi Moise fiind îndurerat, s-a rugat astfel şi durerea lui a fost auzită, lucru pentru care Dumnezeu i-a şi spus lui: „De ce strigi către Mine?”; şi Ana, cu toate că glasul ei nici nu se auzea, a căpătat tot ce a dorit, aşa cum a strigat inima. şi Avel care nu s-a rugat tăcând, şi nu după sfârşitul său? Sângele lui ridică un glas mai puternic decât o trâmbiţă. Nu te împiedic să suspini şi tu ca
Moise. Sfâşie, după cum a poruncit proorocul, inima, iar nu veşmintele; cheamă-L pe Dumnezeu din adânc. Din adâncuri, a spus el, Te-am chemat, pe tine Doamne! De jos, din inimă, înalţă glasul, fă-ţi din rugăciune o taină”.

Şi în alt loc: „Tu nu te rogi oamenilor, ci lui Dumnezeu care este pretutindenea şi care te aude înainte de a-I spune ceva şi care ştie dinainte ce vei gândi; dacă te rogi astfel, vei primi o mare răsplată. şi încă: „El fiind nevăzut, vrea ca şi rugăciunea ta să fie tot aşa”.

139

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:03

Vedeţi prieteni, că după mărturiile stâlpului nebiruit al ortodoxiei, mai există o altă rugăciune, în afară de cea rostită cu gura, una tainică, nevăzută, fără glas, ce se înalţă din adâncul inimii către Dumnezeu, pe care o primeşte Domnul, ca pe o jertfă curată, ca pe o aromă de bună mireasmă duhovnicească, de care se bucură şi se veseleşte, văzând mintea, care în chip deosebit trebuie să fie închinată lui Dumnezeu, unită cu El prin rugăciune.

Pentru ce v-aţi înarmat limba cu hula împotriva acestei rugăciuni ocărând-o, vorbind-o de rău, urând-o, batjocorind-o, lepădându-vă de ea şi îngreţoşându-vă de ea ca de lucrul cel mai spurcat, şi ca să spun pe scurt, nevoind nici să auziţi de ea?

Mă cuprinde groaza şi cutremurul, când văd un asemenea început nebunesc! Dar o să vă mai întreb ceva: nu huliţi această rugăciune pentru că vi s-a întîmplat poate, să aveţi sau să auziţi, că cineva din lucrătorii acestei rugăciuni ţi-au vătămat mintea, sau că au luat drept adevăr o înşelare oarecare, sau că a suferit un oarecare rău sufletesc şi voi aţi crezut că pricina tuturor acestor lucruri a fost rugăciunea minţii?

Dar nu! Nu! Sfinţita rugăciune a minţii, care lucrează prin darul lui Dumnezeu, îl curăţă pe om de toate patimile, îl îndeamnă spre cea mai osârduitoare pază a poruncilor lui Dumnezeu şi îl păstrează nevătămat în faţa tuturor vrăjmaşilor şi în faţa înşelării.

Dacă cineva ar îndrăzni să practice această rugăciune cu rânduială proprie, nu după puterea învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, fără întrebare şi fără sfatul celor iscusiţi, fiind pe deasupra înfumurat, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, nemaipetrecând într-o viaţă singuratică şi pustnicească, de care, pentru rânduiala lor proprie, nu este vrednic să-i vadă nici urma, un astfel de om, într-adevăr, confirm eu, va cădea lesne în toate laturile şi înşelările diavolului.

Cum adică? Nu cumva această rugăciune apare ca o pricină de înşelare? Să nu fie!

Dar dacă voi prihăniţi din acest motiv rugăciunea minţii, atunci voi trebuie să prihăniţi şi cuţitul, dacă i s-ar întâmpla unui oarecare copil mic care, jucându-se cu acest cuţit, şi-ar pricinui, din nechibzuinţa lui, o rană. Atunci ar trebui să se interzică şi ostaşilor să poarte sabia ostăşească, dacă i s-ar întîmpla vreunui soldat a se înjunghia cu sabia sa. Dar aşa, cum nici cuţitul, nici sabia, nu pot fi socotite vinovate de răul ce li s-a pricinuit, tot astfel nici sabia duhovnicească – rugăciunea mintală şi sfinţită – nu este vinovată întru nimic. Vinovate sunt însă rânduiala de sine şi mândria celor ce încep lucrarea singuri, în urma cărora ei cad într-o înşelare drăcească şi cad victima tuturor relelor sufleteşti.

De altfel, pentru ce vă întreb atât de mult despre pricina hulei voastre împotriva acestei sfinţite rugăciuni? Eu ştiu, o prietenii mei, ştiu bine însăşi pricina esenţială a hulei voastre: mai întâi, este citirea sfintelor Scrisori pe care o săvârşiţi nu după poruncile lui Hristos, fără ispitire; al doilea, este neîncrederea faţă de învăţătura Părinţilor noştri, care învaţă despre această rugăciune dumnezeiască; al treilea, este importanţa voastră extremă, care poate că, niciodată n-a văzut scrierile privitoare la
aceşti Părinţi ai noştri purtători de Dumnezeu, sau, cel puţin, n-a înţeles deloc puterea cuvintelor înţelepţilor lui Dumnezeu – iată unde se cuprinde pricina esenţială a relei voastre înţelepciuni.

Dacă însă voi aţi fi citit cu frica lui Dumnezeu şi cu deplină luare aminte, cu o credinţă neîndoielnică, cu o ispitire iubitoare de osteneală şi cu o smerită cugetare cărţile Părinţilor, care cuprind în ele toată înţelepciunea vieţii evanghelice şi care sunt necesare monahilor spre folosul lor sufletesc şi spre îndreptare, spre o adevărată, sănătoasă şi smerită cugetare în înfăţişarea gândurilor, atunci Domnul n-ar fi îngăduit să cădeţi într-o atât de adâncă hulă rea.

Ci El v-ar fi înflăcărat cu darul Său, prin această lucrare, pentru negrăita Lui dragoste, aşa încât dimpreună cu Apostolul, aţi fi fost gata.să strigaţi: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?” (Rom. 8, 35).

140

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:55

Şi voi, nu numai că n-aţi fi rostit vreo hulă împotriva ei, dar aţi fi fost gata să vă puneţi şi sufletul pentru ea, simţind din lucrarea însăşi şi din experienţă un negrăit folos pentru sufletele voastre, ce vine din această luare aminte a minţii.

Pentru izbăvirea voastră şi a tuturor celor ce se îndoiesc din mrejele marelui rău sufletesc, eu nu găsesc o lecuire mai potrivită, decât să vă arăt, pe cât îmi va ajuta Domnul în această privinţă,cum Şfinţii noştri Părinţi purtători de Dumnezeu, întemeindu-se pe nezdruncinata piatră a Sfintei Scripturi, învaţă despre această a tot sfântă rugăciune, care se săvârşeşte de către minte şi inimă.

Ba chiar voi înşivă, când veţi vedea limpede şi la arătare adevărul învăţăturii Sfinţilor Părinţi, şi când, cu ajutorul darului lui Dumnezeu, care se va atinge de sufletele voastre, vă veţi vindeca de neputinţa voastră duhovnicească, îi veţi aduce lui Dumnezeu o pocăinţă sinceră de rătăcirea voastră şi vă veţi învrednici de mila Lui şi de desăvârşita iertare a păcatului nostru.

În al doilea capitol, Stareţul Paisie lămureşte de unde îşi trage începutul rugăciunea lui Iisus ce se face cu mintea şi ce fel de mărturii, luate din Sfânta Scriptură, aduc despre ea Părinţii purtători de Dumnezeu.

Să vă fie cunoscut că după scrierile Sfinţilor Părinţi, există două rugăciuni ce se fac cu mintea.

Una este pentru noii începători, care corespunde cu lucrarea; alta este pentru desăvârşiţi, care corespunde cu vederea.

Prima este începutul, a doua este sfârşitul, căci lucrarea este înălţarea spre vedere.

Trebuie să ştiţi, că după Sfântul Grigorie Sinaitul, există primele opt vederi, pe care numărându-le, el spune astfel: „Noi numărăm primele opt vederi:

întâia – despre Dumnezeu, fără formă şi fără început, nezidit, pricina tuturor, Unitatea întreită în Dumnezeu mai presus de cele ce există;

a doua – despre puterile gândite, cu ordinea şi întocmirea lor;

a treia – alcătuirea celor existente;

a patra – pogorământul plin de supraveghere a Cuvântului;

a cincea – învierea de obşte;

a şasea – înfricoşata Judecată şi a doua venire a lui Hristos;

a şaptea – munca veşnică

şi a opta – Împărăţia Cerurilor care nu are sfârşit.

Mă voi stărui, acum, după puterea slabei mele judecăţi, să lămuresc în ce putere trebuiesc înţelese lucrarea şi vederea.

Să fie cunoscut – o spun aceasta celor ce sunt asemenea mie, celor mai simpli călugări – că întreaga nevoinţă monahală, cu care cineva, cu ajutorul lui Dumnezeu, se nevoieşte în dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, în blândeţe, smerenie şi răbdare şi în toate celelalte porunci dumnezeieşti şi părinteşti, în desăvârşita supunere – după Dumnezeu – cu sufletul şi cu trupul, în post, în priveghere, în lacrimi şi în celelalte ohoseli trupeşti, în săvârşirea plină de osârdie a pravilei de biserică şi de chilie, în exerciţiul rugăciunii mintale şi tainică, în plâns şi în cugetarea despre moarte – toată nevoinţa de acest fel, atâta timp, cât încă mintea se conduce de omeneasca putere proprie şi de liberul ei arbitru, pe cât se ştie, se numeşte lucrare; însă nu se numeşte în nici un caz vedere.

141

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:46

Dar dacă nevoinţa rugăciunii mintale s-a numit undeva, în scrierile Părinţilor, vedere, asta s-a făcut numai din pricina simplităţii cuvântului, aşa cum şi mintea fiind ochiul sufletului, se numeşte vedere.

Când însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, omul îşi va curăţi, prin nevoinţa mai sus arătată, iar mai ales prin cea mai adâncă smerenie, sufletul şi inima de spurcăciunile sufleteşti şi trupeşti, atunci darul lui Dumnezeu, mama nbştească a tuturor, luând mintea curăţită de el, de mână ca pe un prunc, îl ridică ca pe nişte trepte spre vederea duhovnicească amintită, descoperind minţii, pe măsura curăţirii lui, taine dumnezeieşti, negrăite şi neajunse de minte şi asta se numeşte pe bună dreptate vedere
duhovnicească; asta este rugăciunea contemplativă sau după Sfântul Isaac, rugăciunea curată, iar din ea iese spaima şi vederea.

Dar nimeni nu poate intra în aceste vederi cu de la sine putere printr-o nevoinţă făcută după bunul plac, dacă nu-l va cerceta Dumnezeu şi nu va introduce în el darul Său.

Dar dacă cineva va îndrăzni să se ridice la asemenea vederi în afară de lumina darului lui Dumnezeu, acela după Sfântul Grigorie Sinaitul, să ştie că îşi ţese închipuiri, şi nu are vederi, fiind înşelat de duhul nălucirilor.

Punând înainte această judecată despre rugăciunea lucrătoare şi contemplativă, e timpul să arăt acum, de unde îşi trage începutul rugăciunea dumnezeiască ce se face cu mintea.

Să se ştie că după nemincinoasa mărturie a părintelui nostru Nil, pustnicul din Sinai, care era plin de înţelepciune dumnezeiască, rugăciunea dumnezeiască a minţii a fost dată încă în rai de către Însuşi Dumnezeu omului celui dintâi zidit, ca una ce se cuvenea celor desăvârşiţi.

Sfântul Nil vorbeşte astfel: „După ce te-ai rugat cum trebuie, aşteaptă cele ce se cuvin şi stai bărbăteşte, păzindu-ţi rodul. Spre aceasta, ai fost numit chiar de la început: să lucrezi şi să păzeşti. şi de aceea, după ce ai lucrat, nu lăsa cele lucrate fără pază; dacă însă nu vei face acest lucru, atunci nu vei primi nici un folos din rugăciune”.

Tâlcuind aceste cuvinte Cuviosul Nil, luminătorul Rusiei carele a strălucit ca soarele în Marea Rusie prin lucrarea rugăciunii mintale, vorbeşte astfel: „Aceste cuvinte: să lucrezi şi să păzeşti”, Sfântul le-a citat din Vechiul Testament, căci spune Scriptura: Dumnezeu l-a zidit pe Adam şi l-a aşezat în Rai, ca să-l lucreze şi să-l păzească. Sub lucrare, Sfântul Nil Sinaitul înţelege rugăciunea; sub pază – o necesară supraveghere asupra gândurilor rele ce trebuieşte făcută după isprăvirea rugăciunii”.

Acelaşi lucru îl spune şi Prea Cuviosul Dorotei, că omul cel dintâi zidit, aşezat de Dumnezeu în rai, a petrecut în rugăciune.

Din aceste mărturii se vede, că Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, l-a dus în raiul desfătărilor ca să lucreze grădinile nemuritoare, adică gândurile dumnezeieşti, cele mai curate şi cele mai desăvârşite, cum scrie Sfântul Grigorie Teologul.

Asta nu este altceva decât, că cel dintâi om, ca unul ce era curat cu sufletul şi cu inima, a avut menirea să petreacă în rugăciune harică, contemplativă, liturghisită numai de minte, adică în cea mai dulce vedere a lui Dumnezeu şi s-o păzească bărbăteşte, ca pe o lucrare paradisiacă, ca pe lumina ochiului, pentru ca să nu plece niciodată din suflet şi din inimă.

142

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: