Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

septembrie 19, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:51

Din cele ale lui Diadoh de Foticeia

Cel ce a ajuns să locuiască pururea întru inima sa, a ieşit cu totul de la cele deşarte ale vieţii. Fiindcă unul ca acesta umblând în duh nu poate să mai fie cunoscut de dorinţele trupeşti.

El drumurile şi le străbate prin cetatea virtuţilor, avînd însăşi aceste virtuţi ca pre nişte portari. Iată de ce atunci uneltirile pe care diavolii le ridică asupra sa devin zadarnice.

Dreaptă grăire are sfântul: că uneltirile vrăjmaşilor se fac zadarnice când ne sălăşluim într-un anume fel, la adâncul inimii noastre şi o păzim pre aceasta prin trezvie, în toată vremea cât petrecem acolo.

Dar iată, nu avem mai mult răgaz pentru destăinuirea de faţă, deoarece năzuim să aducem rânduit, şi din toate celelalte ale sfinţilor Părinţi. De aceea, după ce aducem pomenire în scurt despre una sau alta, repede cuvântul ni se curmă.

Dintre cele ale lui Isaac Sirul

Intră întru tainiţa ta cea mai dinlăuntru şi acolo vei descoperi şi tainiţa cerească.

Amândouă numai una şi aceeaşi sunt, printr-o aceeaşi poartă într-amândouă pătrunzi.

Scara acestei împărăţii cereşti se află tăinuită înlăuntrul tău şi anume în suflarea ta.

Botează-te aşa dară, pre tine însuţi de păcate şi afla-vei acolo, în adâncimea cea din suflet, scară pe care vei putea să te înalţi.

Din ale lui Ioan din Scurpantos

Timp îndelungat şi grea osteneală avem trebuinţă la rugăciune, spre a afla întru statornicia netulburată a minţii pre acel alt cer din inimă în care Hristos locuieşte, aşa precum Apostolul zice: „Au nu-vă cunoaşteţi pre voi înşivă bine, că Hristos este în voi? numai, dacă nu v-aţi dovedit cumva nevrednici” (II, Cor. XIII, 5).

196

Reclame

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:45

Din Simeon, Noul Teolog

Îndrăzneală aflat-a Lucifer dimpreună cu toţi diavolii săi, îndrăzneală prin care a viclenit izgonirea omului, prin neascultare, din Rai de la Dumnezeu; îndrăzneală să tulbure şi să muncească partea cea cugetătoare a omului şi noaptea şi ziua – în chip gânditor, aceste înţelese,- adică în vremea uscăciunii cât şi în vremea plinătăţii. Cugetul unuia, iar al altuia puţin şi încă al altuia cu toată puterea clătinându-l: Împotriva acestor viclenii nu este alt chip de a fi întărit; fără numai prin de-a pururea pomenirea lui Dumnezeu.

Aşadar, prin puterea Crucii, de s-a pecetluit în inimă dumnezeiasca Lui pomenire, mintea se va întemeia întru neclintire.

Spre aceasta dealtminteri ţinteşte şi toată străduinţa războiului duhovnicesc, pe care fiecare creştin trebuie să-l ducă; adică, a se nevoi către stadiul desăvârşirii lui Hristos, iar de nu aşa, în zadar se luptă.

În acest război stă şi toată pricina felurimii nevoinţelor şi a întregii grele suferinţe a ascezei pentru Dumnezeu.

Iară acestea toate sunt numai ca să plece din cumpăna îndurărilor Celui Bun şi să-i dea din nou spre slava cea dintâi şi Hristos să se pecetluiască în partea lui cugetătoare – adică în latura sa duhovnicească, aşa cum Apostolul grăieşte şi el: Fraţilor, învăţaţi-vă dară, – dintru acestea – că avem la îndemână un meşteşug, o măestrie duhovnicească, o anume metodă; care duce repede spre lucrătorul ei la despătimire şi la vederea lui Dumnezeu.

Să fiţi încredinţaţi că toată lucrarea cea din afară, precum frunzele pomului fără rod, aşa este socotită înaintea lui Dumnezeu, iar tot sufletul, care nu are paza minţii se osteneşte în zadar.

Să ne păzim, prin urmare, ca nu cumva să ne sfârşim viaţa fără rod, şi de prisos, să ne căim apoi în veşnicie.

197

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:37

III. ŞI AU ZIS ASCULTĂTORII UCENICI

şi au zis ascultătorii ucenici:

Din cele aduse până aici am putut afla: cum este trăirea celor ce sunt plăcuţi Domnului; şi că este o anumită lucrare, care unită cu dragostea, de Dumnezeu, liberează sufletul de patimi într-un timp scurt; precum şi despre ceea ce are trebuinţă acel ce dă lupta întru Hristos.

Da, de toate acestea noi nu ne mai îndoim acum, ci ne aflăm încredinţaţi despre ele..

Dar ne rugăm încă a ne mai învăţa:

Întrebare:

Ce este luarea aminte şi cum se învredniceşte cineva a o afla pre ea?
Despre o astfel de lucrare suntem cu totul neînvăţaţi.

Răspuns:

Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a zis: „Fără de Mine nu veţi putea face nimic”. Pre El chemându-L ajutor şi împreună lucrător, mă voi ispiti şi eu, după putinţa mea, a vă arăta vouă ce anume este această luare aminte şi cum, de va voi Dumnezeu, ea se va putea lucra de către voi înşivă.

Unii dintre sfinţi au zis despre luarea aminte că este paza minţii, iar alţii păzirea inimii.

Alţii: trezvie, într-alt chip. Toate acestea însă, numai pre una, şi aceeaşi arată. Aşa precum cineva voind a spune ceva despre pâine, ar zice felie sau îmbucătură. Aşa să înţelegem şi despre aceasta. Ascultă dară şi tu şi învaţă cu de-amănuntul ce este luarea aminte şi care sunt desluşirile ei limpezi.

Luarea aminte este cugetarea curată spre pocăinţa adevărată.

Luarea aminte este sufletului chemarea cea de a doua oară.

Luarea aminte este urâciunea de lume şi zălogul nezdruncinat al întoarcerii la Dumnezeu.

Luarea aminte este dezbrăcarea de păcat şi însuşirea din nou a virtuţilor desăvârşite.

Luarea aminte este ridicarea fărădelegilor noastre şi chezăşia de neîndoielnică însoţire cu Dumnezeu.

Luarea aminte este temelia dumnezeieştii vederi şi încă mai vârtos pricinuitoarea acestei vederi. Prin ea, Dumnezeu descoperindu-şi faţa, se arată minţii în chip lămurit.

Luarea aminte este desturbarea minţii, sau mai curînd statornicirea ei, cu care sufletul a fost dăruit din mila lui Dumnezeu.

Luarea aminte spargere gândurilor este, într-un anume chip, precum şi palat şi visterie împărătească a pomenirii de Dumnezeu şi a bunurilor ce din ea ne vin.

Luarea aminte născătoarea credinţei este, precum şi a dragostei.

Din pricina aceasta, cineva de nu va lua aminte la sine însuşi, nu va putea să îndure pre toate cele din afară ce se năpustesc asupra lui şi nici să primească aceste amărăciuni cu bucurie şi fără să cadă în apostazie. Fiindcă nici unul din cei ce nu iau aminte la sine însuşi nu va putea zice Domnului: „Tu sprijinitorul şi scăparea mea eşti”! şi dacă nu-şi va pune scăparea în Cel Prea Înalt nu se va putea face nici primitorul Dragostei, întru cele dinlăuntru ale inimii.

De aceea, acest îndreptar, aceasta prea mare dintru cele mari îndrumări, pentru cei mulţi şi chiar pentru toţi, se face mai ales prin rânduială de dascăl şi învăţătură.

Rar de tot sunt aceia ce au primit aceasta de-a dreptul, de la bunătatea lui Dumnezeu, fără vreo învăţătură călăuzitoare, numai din sila lucrării şi din fierbinţeala credinţei sale.

Iar ceea ce este rar, nu este lege!

198

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:28

IV. INDREPTAR CELUI LIPSIT DE ÎNDRUMĂTOR

Povăţuitor de nu vom putea însă afla, se cade atunci cu durere a căuta. şi numai de nu vei putea în nici un chip a-l afla, cheamă pe Dumnezeu întru înfrângerea duhului tău şi cu lacrimi, precum şi înstrăinarea, de la dragostea de lucruri şi lepădându-te de toate şi rugându-L mereu pe Acela, fă cum îţi zic:

Să-ţi fie mai întâi viaţa liniştită, străină de orice griji deşarte şi în sine cu împăciuire fală de toţi. Intrând apoi în cămara ta, încuie-te pe tine însuţi şi şezând într-un ungher împlineşte pe acestea pe care li le spun: Tu cunoşti suflarea pe care noi o sorbim. Aceasta văzduh este. Iar organul prin care noi înfăptuim această suflare nu este altcevă decât inima. Inima ne este pricinuitoarea vieţii şi a fierbinţelii noastre de trup.

Inima, prin urmare, trage spre sine duhul ca să-şi potolească prin răsuflare arsura din sine. Într-adevăr, pentru ca viaţa să dăinuiască este nevoie ca văpaia căldurii să fie scăzută cu împreunarea răcorelii: aşa încât văzduhurile acestea – cel încins în adâncul inimii şi cel răcoros ce vine din afară – unul prin altul să se potolească potrivindu-şi astfel un stadiu prielnic de căldură care să poată fi purtat.

Pricina acestei primeniri de văzduhuri, sau mai nimerit a zice, mijlocitorul ei, este plămânul, care fiind întemeiat de către Ziditorul ales, asemenea unor foale, face să intre şi să iasă aerul înconjurător.

În acest chip inima îşi are folosul, trăgând spre ea prospeţimea şi dând afară arşiţa şi păstrează astfel credincios ordinea, rânduiala aceasta pentru care a fost ea rânduită spre statornicia făpturilor noastre vii.

Prin urmare tu, aşezându-te jos, şi liniştindu-ţi sufletul, adună-ţi laolaltă mintea. Mână-o lăuntric această minte a ta, prin trecătoarea aceea anume a nasului, pe unde duhul dumnezeiesc al minţii pătrunde în inimă. Cu imbold aducând-o astfel pe aceasta, sileşte-o să se pogoare împreună cu duhul sorbit acolo înlăuntru.

Folosul îndeletnicirii acesteia este mare, fiindcă venirea acestui oaspete întru tine, o vei simţi ca pe o rodire negrăită. Mintea, odată intrată aici, ceea ce urmează din aceasta nu poate fi decât înveselire şi dulceaţă. Asemenea acelui bărbat plecat de acasă şi care dacă se va întoarce din călătorie, nu va şti ce să facă de bucurie fiindcă s-a învrednicit să-şi vadă copiii şi soţia. Tot aşa şi mintea de se va împreuna cu sufletul se va umple de nepovestită desfătare şi bucurie.

Tu, frate al meu, deprinde-ţi dară mintea ta să nu iasă de aici cu grăbire şi sârguitoare fă-ţi inima ta, ca să stăruie într-o atâta de folositoare linişte şi să nu se învoiască în nici un chip, ca tu să te desprinzi de acolo.

Învinge primejdia începutului prin focul sufletului tău râvnitor de îmbelşugare. Deoarece astfel, semnele de plictiseală grozavă şi de temere ce se ivesc la început, din pricina acestei încuieri la lăuntrul minţii, precum şi din oarecare alte strâmtori şi ispite, le vei birui prin această virtute vitează.

Atunci, uşoare şi limpezi, dintr-odată se vor arăta, de îndată de-ţi vei agonisi astfel de obişnuinlă. Sârguinţa ta se va preschimba pe de-a-ntregul în îndulcire, aşa încât nici una din dorinţele tale nu va avea dragostea să petreacă în zadarnicile risipiri din afară, fiindcă într-adevăr, Împărăţia Cerurilor înlăuntrul nostru este. Pe care Împărăţie, prin răpirea cea de gând, – contemplarea adică – şi căutând a o ajunge prin rugăciune curată ca ea să-ţi fie ceva propriu şi veşnic al tău, atunci toate cele ce te împresoară din afară le voi socoti drept vrednice de scârbă şi urâte.

199

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:22

Caută, prin urmare, numai aşa precum ţi-am spus, ca să pătrunzi la cea dintâi intrare şi să te sileşti înlăuntrul, să te apropii de fundul cel mai adânc şi mai tăinuit al inimii tale.

Iar dacă tu vei ajunge cu mintea ta acolo la locul pe care ţi l-am descoperit ţie, slavă şi mulţumită să fie dată! Preamăreşte-L şi saltă şi Domnului dă laudă! şi lipeşte-te pe tine însuţi cu totul de îndeletnicirea aceasta, stăruind în ea fără contenire; iar ea te va învăţa pre tine şi toate, toate celelalte pe care tu acum încă nu le ştii din necunoştinţa ta.

Se cade însă ca tu să ştii încă şi acestea: Mintea ta dacă a pătruns la locul inimii, tu nu trebuie să te păstrezi în tăcere şi încremenire, ci să ai ca lucrare şi neîncetata învăţare a strigătului acesta: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine” şi pururea-pururi să nu te curmi de la aceasta.

Fiindcă, aşa, cu această neclintire în Dumnezeu, chemarea aceasta a ta, păstrându-ţi mintea aţintită şi nevătămată, tu vei ridica vrăjmaşilor mântuirii tale orice nădejde de biruinţă şi vei ajunge ca întru linişte – neatinsă de asupririle lor – sufletul tău să se bucure de o preafericită pace, suind din zi în zi mai mult în dragostea şi dorirea Domnului.

Iar dacă, o, fratele meu, potrivnic ostenelilor tale, tu nu vei izbuti să pătrunzi în ţinutul inimii tale, după sfatul ce ţi l-am dat, atunci fă încă tot ce ţi-am spus. şi vei afla tot ceea ce cauţi, Dumnezeu dimpreună cu tine lucrând.

Tu ştii că puterea gânditoare, la tot omul, se află în pieptul său, fiindcă buzele noastre când sunt pecetluite tăcerii, noi înlăuntrul pieptului acolo gândim şi ne chibzuim cu noi înşine şi rugăciuni rostim acolo şi psalmi, precum şi alte asemenea.

Pe această putere cugetătoare, deci, dezleagă-o de tot gândul, – şi aceasta o poţi face dacă vei voi – şi singur acest lucru porunceşte-i să lucreze, adică să-ţi dăruiască ţie mereu pe: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. şi sileşte-o pre ea, ca în loc de orice altă icoană de gânduri, numai pe acest chip să-l ţintească, strigând la lăuntrul tău de-a pururi, numai zicerea aceasta.

Aceasta dacă vei izbândi, fără îndoială, prin toate străduinţele voii tale, ţi se va deschide ţie intrarea inimii, cu strigarea aceasta şi din adâncul ei, adânc al ostenelilor tale, tot aşa cum prin „încercata noastră trăire” ni s-a făcut cunoscută şi ne-a învăţat şi pre noi înşine de a putea împărtăşi şi altora.

Iară cu această prea dulce şi atât de dorită sârguinţă a trezviei tale, ţi se va adăuga şi tot alaiul virtuţilor, dragostei, bucuriei, păcii, precum şi celelalte prin care vei avea împlinite şi toate cererile tale cele întru Iisus Hristos.

Cu care şi Tatălui şi împreună şi Duhului Sfânt, slavă, putere, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor, AMIN!

200

septembrie 18, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 17:03

CUVÂNT AL PĂRINTELUI IOAN CEL STRĂIN
către
UCENICII SĂI

Mulţumire Domnului Care în chipul acesta a binevoit către noi.

Pentru a întări în chip temeinic mintea şi inimile voastre în faţa unirii nemijlocite a sufletelor cu Domnul şi pentru ca să nu slăbească credinţa voastră în Pronia cea dumnezeiască a Lui, precum şi nici în „străinul” Său pe care voi l-aţi aflat într-un chip neînţeles, pe calea care este aceea a mântuirii sufletelor Lui.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, vă voi arăta vouă, deocamdată numai amintindu-vă pe scurt, câteva semne şi clipe răzleţe şi atâta cât se poate strecura prin tâlcul scrisului.

Vă mărturisesc cu tărie despre lucrarea Proniei lui Dumnezeu care s-a săvârşit şi se săvârşeşte cu mine, cât despre împlinirea milelor Sale dumnezeieşti, care se revarsă asupra noastră a tuturor acestora, cât şi asupra acelora pe care Domnul încă îi va alege, pe căi nepătrunse şi în chipuri aşa de deosebite, ca drept uneltele Sale spre slava Sfântului Nume al Său.

Fericiţi sunt cei care nu s-au îndoit de mine săracul vostru părinte şi duhovnic şi care mă aflu „străin trimis”.

Nu eu, ca făptură, am ceva deosebit; fiind om cu însuşiri ale firii şi cu toate lipsurile, ci voia lui Dumnezeu, care este minunată. Voia lui Dumnezeu m-a ales pe mine dincolo de vrednicie; ea mă călăuzeşte şi ea sălăşluieşte în mine, robul Său.

Încă de pe când eram tînăr, dumnezeiasca lucrare a Proniei a avut faţă de inima mea şi pe calea mântuirii mele m-a dăruit cu binecuvântarea harică cea dată prin moştenire. M-a dăruit de asemenea cu un îndrumător duhovnicesc sub har, care avea o mare trăire. şi iarăşi, m-a dăruit de-a dreptul cu spiritul Său haric prea înţelept şi foarte tare, pe această cale a pribegiei mele spirituale.

Despre aceasta v-am vorbit prin cuvânt viu de mai multe ori şi cu amănunt şi încă vă voi mai arăta. Iată, încă noi „multe vom grăi şi nu vom ajunge, dar sfârşitul cuvintelor noastre este Domnul întru toate”, aşa vorbeşte, ca pentru acestea, fiul lui Sirah în Cartea Înţelepciunii (43, 31). şi el adaugă atât de nimerit: „Preamărindu-L, noi ce vom putea”?

Cu neputinţa mea pururi îi voi mulţumi că pe scara de suire a propăşirii duhovniceşti El mi-a dat de atâtea ori adevăruri şi întăriri de har, atât de puternice!

Da, precum zice Împăratul Prooroc Solomon: „Înţelepciunea lui Dumnezeu este mai frumoasă decât soarele şi decât orânduirea stelelor: dacă o pui alături de lumină, o întrece” (7, 29, Înţelep.).

Dar prin cei slabi şi neştiutori lucrează puterea Sa. „Cât de măreţ este Numele Tău, Doamne”, zice psalmistul, „Prin gura nepricepuţilor, prin gura copiilor şi a pruncilor care sug, ai săvârşit Tu lauda şi puterea Ta” (Ps. 8, 2, 3).

Aşa m-a dăruit Domnul cu ceea ce se numeşte „înmânarea harică a unei moşteniri duhovniceşti, precum şi încredinţarea conducerii spre mântuire a sufletelor oamenilor”.

Întorcându-mă înapoi să văd întinderea străbătută, iar eu sunt călătorul care umblă de 64 de ani prin această viaţă, văd înapoi cum Domnul s-a grăbit dintru început, prin alegerea Sa dumnezeiască, să toarne în inima mea o nebiruită dragoste de foc către El.

Binecuvântez pe Domnul că El s-a grăbit să umple înlăuntrul meu şi să mă covârşească cu milele Sale negrăite. M-am smerit întru plinătatea acestor daruri care sunt mai presus de toate bunătăţile pământeşti şi pe care lumea şi mintea omenească nu le pot pătrunde.

Binecuvântez, pe Domnul că din anii cei dintâi m-a dus prin căile tainice până la izvoarele nesecate care se revarsă cu îmbelşugare harul şi pe care le păzeau bătrânii Părinţi în sihăstrii, în munţi sau unghere neştiute.

Binecuvântez pe Domnul, Care din pragul fraged al bărbăţiei a făcut să se topească la un loc; în încăperea inimii mele tinere belşugul darurilor din care şi acum trăiesc şi mă înnoiesc şi pe care suferinţele şi trunchiatul drum al vieţii mele, totuşi nu l-a pierdut, ci l-a păstrat cu grijă şi cu teamă şi a căutat să nu-l împuţineze.

Ci, încă, dimpotrivă, duhovniceşte vorbind, pot mărturisi în chip neînsetat că eu, smeritul, darul cel adevărat al Proniei, dincolo de slăbiciunea mea, l-am făcut părtăşit multora dintre acei care în chip sincer au căutat.

Da, El singur S-a împărtăşit pe Sine întotdeauna tuturor acelor călători ai călătoriei noastre pe care Domnul i-a adus pe felurite cărări ale însăşi vieţii lor pământeşti, pentru potolirea setii sufleteşti a lor.

Setea Domnului este necovârşită şi prin nimic nu se poate umple, iar Domnul prin Darul Lui, cu cât se revarsă, cu atât mai mult creşte şi umple.

Aşa este.
Fie mila Domnului şi Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi toţi. AMIN!
Ioan, „părintele cel strein”

201

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:51

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Lucrarea de faţă vede lumina tiparului pentru prima dată în limba română în Editura Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, iniţiativa aparţinând Prea Sfântului Episcop Andrei. Ca orice carte şi cea de faţă a trecut prin faze diferite, fiecare având partea ei de greutăţi datorate pe de o parte manuscrisului care ne-a oferit un text greu de descifrat de către culegător, iar pe de altă, lipsei unui al doilea manuscris dintr-o altă sursă, pentru a da posibilitatea comparării textelor. Cu toate acestea s-a căutat să se asigure acurateţea textului cărţii, fiind prezentat într-o formă plăcută, accesibilă tuturor.

În general, s-a respectat modul de prezentare a textului din manuscris, ajungându-se doar la schimbarea unor cuvinte pentru a asigura o mai bună înţelegere a sensului frazei care este foarte bogat în conţinut, dar greu de perceput şi asimilat, datorită profunzimii gândirii celui care l-a alcătuit.

Întrucât în manuscris au fost constatate frecvent cuvinte lămuritoare, închise în paranteze şi având în vedere densitatea textului, pentru a uşura cititul şi înţelegerea gândirii teologice adînci, am recurs la eliminarea parantezelor, lăsând cuvintele explicative aşa cum au fost în text, ţinând, apoi, seama de faptul că unele cuvinte nu încadrau cu caracterul duhovnicesc al lucrării, am ajuns la îmbunătăţirea şi chiar înlocuirea unor cuvinte, pentru a face textul mai accesibil cititorilor, fără a-l „sminti” pe cititor.

Date fiind citările frecvente din unii părinţi cu viaţă îmbunătăţită, acestea au fost lăsate aşa cum au fost găsite şi îndeosebi litera „Q” des întâlnită, urmată de o cifră care indică citarea dintr-o lucrare sau alta a vreunui sfânt părinte, litera „Q” – „Questio” nefiind altceva decât cuvântul „întrebare” în limba latină.

O problemă care a fost evidenţiată în text .a fost şi aceea a scrierii numelor şi calităţii persoanelor de care se face amintire în lucrare. Dându-le cinstirea cuvenită, numele şi rangurile acestora au fost scrise cu literă mare ca de exemplu: Sfinţii Părinţi; Sfântul Teofilact; Sf. Ciprian; Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului etc.

Citările făcute din Sf. Scriptură le-au fost păstrate textele aşa cum au fost în manuscris ca dealtfel şi prescurtările cărţilor vechi şi nou testamentare.

De se vor fi strecurat în lucrare unele greşeli, rugăm cititorii să socoată că nu cu rea voinţă s-au făcut acestea, ci se datorează slăbiciunii firii noastre omeneşti.

Cu toate acestea socotim că lucrarea, prin conţinutul pe care-l are, va aduce în sufletele osârduitorilor întru cele duhovniceşti, un spor de evlavie şi de îmbogăţire sufletească şi prin aceasta realizarea unei trăiri în făgaşul spiritualităţii ortodoxe tradiţionale.

Pr. Petru Pleşa
Consilier cultural

202/203

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: