Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

septembrie 9, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:57

Este ştiut, zice Ep. Teofan, că toată grija râvnitorilor, cu privire la o viaţă duhovnicească, e îndreptată spre ţelul ei de a ne pune într-o legătură cuviincioasă cu Dumnezeu. Aceasta se străduieşte şi se încearcă vădit în rugăciune. Ba este calea de ridicare către Dumnezeu şi treptele ei sunt treptele aprecierii duhului nostru de Dumnezeu.

Cea mai simplă lege a rugăciunii e să nu ne închipuim nimic, şi adunându-ne cu mintea în inimă, să stăm pătrunşi că Dumnezeu este aproape, vede şi ia aminte şi cu această încredinţare să cădem în faţa Lui, care este înfricoşat întru măreţia Lui şi apropiat întru bunul Lui pogorământ faţă de noi. El trebuie cugetat ca cel mai pur Duh, care n-are nici un chip sau înfăţişare. Numai o astfel de cugetare ne dă harul, când inima începe să aibă simţire faţă de Dumnezeu. Până atunci cugetarea noastră despre Dumnezeu este nedesăvârşită, amestecată cu o formă oarecare.

De pildă, proorocul zice: „Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea căci de-a dreapta mea este.” Aceasta este un chip. În fel şi chip trebuie să ne străduim ca să ne rugăm lui Dumnezeu fără a-L închipui pe El. Stai în inimă cu credinţa că şi Dumnezeu e acolo, însă cum nu-ţi închipui. Pe când unii, iată ce fac în timpul rugăciunii.

Mai departe urmează cuvintele Sf. Simeon: „Când stau la rugăciune, îşi înalţă ochii şi mintea spre cer şi îşi închipuiesc în mintea lor, cugetări dumnezeieşti, bunuri cereşti, cetele Sf. Îngeri şi locaşurile Sfinţilor, printr-un cuvânt, tot ce se vorbeşte în Sf. Scriptură despre aceste lucruri şi le rânduiesc în timpul rugăciunii, silindu-se să-şi mişte simţirea; lucru pe care uneori le şi reuşeşte, îşi înfierbîntează inima, spre a dori cele dumnezeieşti, se umilesc şi plâng.”

Preotul. Părinte, dar cei ce se roagă astfel sunt şi printre enoriaşii mei. La acest fel de a se ruga ei văd o adevărată manifestare a aşezării lor religioase, o preţuire, o caută, şi când ajung la ea, socot că au ajuns la rugăciunea cea adevărată şi se tem să nu o piardă. Unii în acest chip văd chiar lumina de la icoane, sau zâmbetul chipurilor de pe icoană şi alte lucruri asemănătoare, pe care ei le socot harice.

Monahul. Ascultaţi mai departe şi veţi vedea în ce măsură au dreptate şi în ce greşesc. A închipui lucrurile dumnezeieşti sub aceleaşi forme, îşi continuă vorba sa Ep. Teofan, după cum ne sunt date în Scriptură, nu e nimic rău nici primejdios; noi nici nu putem judeca despre ele altfel decât îmbrăcând noţiunile în chipuri, însă niciodată să nu socotim că chiar aşa este de fapt, după cum ni se arată aceste chipuri şi deci cu atât mai mult să nu ne oprim asupra acestor chipuri în timpul rugăciunii.

În timpul meditaţiilor evlavioase sau în timpul cugetării despre Dumnezeu aceste lucruri sunt potrivite, dar în timpul rugăciunii nicidecum. Imaginile ţin luarea aminte afară, oricât de sfinte ar fi ele, şi în timpul rugăciunii atenţia trebuie să fie înlăuntrul inimii; concentrarea atenţiei in inimă este punctul de plecare al unei rugăciuni făcute după cum se cuvine. Şi întrucât rugăciunea este calea pe care ne suim la Dumnezeu, apoi abaterea atenţiei, de la inimă, este o abatere de la această cale.

Prin urmare, cei ce întrebuinţează acest fel de închipuiri în timpul rugăciunii, chiar de la început îşi pun piedici în lucrarea de care s-au apucat cu atâta râvnă. Însă greşala aceasta este numai începutul primejdiei care duce spre ceva mai rău şi mai primejdios. Fiindcă acest zbor sau plutire a minţii în sferele cereşti e uşor şi, din pricina legăturii ce o are inima cu închipuirea, îndată lasă o urmă a închipuirii sale în măgulirea simţurilor, adică cel ce se îndeletniceşte astfel, îndată începe să viseze la sporul lucrării sale şi la desăvârşirea sa.

241

Reclame

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:50

„Unuia ca acesta , zice Sf. Simeon, „încetul cu încetul i se îngâmfă inima; căci el îşi închipuie că cele lucrate de el şi cele ce se petrec în el sunt de la harul cel dumnezeiesc spre mângâierea lui. De aceea, el Îl şi roagă pe Dumnezeu să-i dea să petreacă pururea într-o astfel de stare; iar ea nu este o stare bună, ci o înşelare”. Astfel calea lui spre propăşire e curmată de la început, căci cele căutate sunt socotite ca ajunse, pe când atingerea (realizarea) lor încă nici n-a început.

De aceea, un astfel de om „niciodată nu poate să vină la înţelegere şi să ajungă la virtute sau nepătimire”. Mai departe, părerea de sine încă şi mai mult îi aprinde închipuirea, şi ea repede îşi făureşte alte tablouri, încadrând în nălucirile sale personalitatea celui ce visează, şi închipuind-o într-un fel atrăgător, în apropiere de Dumnezeu, de îngeri şi sfinţi.

Cu cât mai mult visează el astfel, cu atât mai mult se înrădăcinează convingerea că el de acum, într-adevăr, e prietenul lui Dumnezeu şi al îngerilor, vrednic de o apropiere mai pipăibilă (simţită) cu ei şi de anumite descoperiri. Pe această treaptă începe nălucirea, şi ca o boală firească a sufletului, dar şi mai mult, ca o lucrare a vrăjmaşului, ce nu doarme.

„În acest fel mulţi s-au înşelat. Văzând lumină şi strălucire, cu ochii trupului, mirosind miresme cu nasul lor, auzind glasuri, cu urechile ş.a.m.d.

Unii din ei rămâneau smintiţi la minte şi umblau din loc în loc ca nişte ieşiţi din minţi.

Alţii, primind pe dracul, ce li se arăta în chip de înger al luminii, până la sfârşit rămîneau neîndreptaţi şi nu primeau sfat de la nici un frate;

alţii, îndemnaţi de draci, se sinucideau, se aruncau în prăpăstii, se spânzurau.

Şi cine poate enumera toate înşelările în care îi arunca vrăjmaşul pe unii ca aceştia! Dacă din cei ce se roagă în acest fel nu fiecare suferă vătămare, apoi scapă mai cu seamă acei care petrec în mănăstiri împreună cu alţi fraţi. Dar totuşi şi ei îşi duc o viaţă fără de nici o propăşire.

” Sunt vedenii şi adevărate, continuă Ep. Teofan; cei încercaţi le pot deosebi de născocirile închipuirii şi de nălucirile drăceşti; însă fiindcă de fapt oamenii neiscusiţi sunt mai mulţi decât cei iscusiţi şi, pe de altă parte, vrăjmaşul e prea viclean, apoi s-a rânduit în genere (vieţii celei duhovniceşti) să nu acceptăm nici un fel de vedenii şi să nu ne încredem în ele.

„Ia aminte la tine cu sârguinţă, chivernisitorule al lucrului lui Dumnezeu”, scrie Sf. Grigorie Sinaitul, „şi cu pricepere săvârşeşte-ţi lucrarea ta.” Dacă vei vedea lumină sau foc, în afară de tine sau înlăuntru, sau vreun chip oarecare, pe Hristos, de o pildă, sau un înger, sau altcineva, nu-l accepta ca să nu suferi vătămare. Şi minţii tale să nu-i îngădui să-şi facă astfel de închipuiri; acesta e un lucru de din afară şi duce la înşelare. Şi dacă vei băga de seamă că cineva parcă trage mintea ta spre astfel de închipuiri de dinafară, nu te lăsa, ţine-te înlăuntru şi săvârşeşte-ţi lucrarea luării aminte către Dumnezeu fără nici un fel de închipuiri”.

Să trecem acum la al doilea chip greşit a rugăciunii. După cum am spus mai sus, cel dintâi chip greşit al rugăciunii, pe care o putem numi rugăciune visătoare, vine de la faptul că unii lucrează în ei mai mult cu închipuirea şi cu fantezia.

Aceste puteri sunt prima etapă în mişcarea de dinafară spre lăuntru, care ar fi trebuit să fie ocolite, în schimb însă se opresc aici. A doua vamă, pe drumul ce duce înlăuntru şi de care trebuie să ne ferim, ne-o pune în faţă raţiunea, gândirea, mintea, luată în sine cu putere cugetătoare şi de judecată, şi de aceasta trebuie să trecem fără a ne opri în ea. Trebuie, dimpotrivă, să coborâm în inimă împreună cu ea.

Când unii se opresc la ea, apoi se ajunge la al doilea chip neîndreptăţit al rugăciunii ce are drept trăsătură deosebitoare faptul că mintea, rămânând în cap, vrea singură să pună în rânduială şi să le cârmuiască pe toate cele din suflet, însă din ostenelile ei nu iese nimic. Ea aleargă după toate, însă nu poate învinge nimic, ci suferă numai înfrângeri (Ep. Teofan, Scrisori, despre viaţa duhovnicească, pag.184).

242

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:39

Această stare a sărmanei noastre minţi e foarte deplin descrisă de Simeon Noul Teolog. El scrie: „Al doilea chip este astfel, când cineva îşi coboară mintea sa spre sine, abătând-o de la cele simţite, şi păzeşte simţirile sale şi adună toate cugetele sale, ba ia aminte la cuvintele rugăciunii rostite, ba îşi întoarce spre sine cugetele sale, dacă ele, robite de diavol, s-au lipit de ceva din cele deşarte şi rele, ba din nou cu mare osteneală şi stăruinţă îşi vine în fire, dacă a fost cuprins şi învins de vreo patimă.

(Şi pe când în cap se produce o frământare, inima merge şi ea pe acelaşi drum; ea nu e păzită de nimeni şi asupra ei năvălesc grijile şi mişcările pătimaşe. Atunci şi mintea uită de sine, şi fuge la obiectele grijilor şi patimilor, şi dacă îşi mai vine în fire vreodată”. (Ep. Teofan. Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag. 172).

Cu o astfel de nevoinţă şi astfel de război dinlăuntrul său, el niciodată nu poate fi în pace, sau să găsească timp pentru a lucra virtutea şi să capete cununa dreptăţii. Căci el este asemenea celui ce se luptă cu vrăjmaşii săi noaptea pe întuneric, aude glasurile vrăjmaşilor şi capătă răni de la ei, însă nu-i poate vedea limpede cine sunt şi de unde au venit şi cum şi pentru ce se luptă cu el.

Fiindcă întunericul din mintea lui şi furtuna din cugete îi aduc această ştirbire, el deloc nu poate scăpa de vrăjmaşii gândului său ca să nu-l zdrobească”; şi duce o mare osteneală, însă de răsplată se lipseşte, căci e furat de slava cea deşartă, fără să simtă acest lucru şi crede despre sine că e cu luare aminte; şi de multe ori, din trufie, îi dispreţuieşte pe alţii şi îi osândeşte şi se socoate, întru închipuirea sa, că poate fi păstor şi călăuză pentru oi, asemănându-se cu orbul care încearcă să-i conducă pe alţi orbi.

Acesta este cel de al doilea chip al luării aminte, şi cine-şi doreşte mântuirea, trebuie să fie foarte atent şi să observe vătămarea; pe care şi-o pricinuieşte sufletul. Însă chipul acesta al doilea (de rugăciune) e mai bun decât cel dintâi, după cum noaptea cea cu lună e mai bună decât cea fără lună”. Ep. Teofan numeşte acest fel de rugăciune al minţii din cap, deosebindu-l de cel de al treilea – al minţii – din inimă sau al inimii unită cu mintea.

„Al treilea chip de luare aminte şi rugăciune, citează Ep. Teofan cuvintele Sf. Simeon, este un lucru într-adevăr preaslăvit şi greu de lămurit, ba chiar de necrezut, până când cineva nu-l încearcă prin înfăptuire. Şi în zilele noastre nu-l vei găsi la mulţi. Aici nu e nimic ce ar putea preocupa mintea cu închipuirea lucrurilor cereşti, sau ţinând mintea în cap, să alergi, fără nici un rost, după cugete, lăsând inima să fie înfrântă, la voia întâmplării. Însă ce este acest lucru?

Ca pregătire pentru acest fel de rugăciune, e ascultarea desăvârşită faţă de părintele său cel duhovnicesc, însoţită de o lipsă de griji şi paza conştiinţei sale ca să fie curată înaintea lui Dumnezeu, înaintea părintelui duhovnicesc, înaintea tuturor oamenilor şi faţă de toate lucrurile.

A-ţi păzi conştiinţa ta curată în faţa lui Dumnezeu, înseamnă să nu faci nimic din cele ce ştii că sunt plăcute şi nu sunt după voia lui Dumnezeu; a-ţi păzi conştiinţa curată înaintea părintelui duhovnicesc înseamnă – nici mai mult, nici mai puţin – să nu faci nimic împotriva celor poruncite de el; a-ţi păzi conştiinţa curată înaintea altor oameni înseamnă să nu le faci nimic din cele ce nu vrei să-ţi facă ei ţie; a-ţi păzi conştiinţa curată faţă de lucruri, înseamnă să te fereşti de abuzuri (de reaua întrebuinţare), şi toate să le întrebuinţezi în chipul cuvenit – mâncarea, băutura, îmbrăcămintea şi celelalte.

243

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:55

Pe scurt: trebuie să le faci pe toate ca şi înaintea lui Dumnezeu, pentru ca conştiinţa să nu te mustre de nimic, că n-ai făcut bine cutare sau cutare lucru. Deci, ajungând la o astfel de întocmire, să te apropii de al treilea chip al luării aminte şi al rugăciunii, care se cuprinde în următoarele: mintea, în timpul rugăciunii, să petreacă fără de ieşire înlăuntrul inimii, şi de acolo, adică din adâncul inimii, să-şi înalţe rugăciunile către Dumnezeu. (Aici e tot miezul lucrării! Ep. Teofan).

Şi când va gusta ea din adâncul inimii, cât de bun este Domnul, şi ea se va îndulci de acest lucru, apoi nu va mai ieşi din locul inimii, zicând ca şi  Petru, oarecând, bine este să fim noi aici, ci pururea va privi înlăuntrul inimii şi va petrece acolo, găsind un mijloc oarecare de a izgoni toate cugetele semănate acolo de vrăjmaş. Celor care încă n-au cunoscut această lucrare mântuitoare, acest lucru li se pare greu şi stingheritor; iar cei ce au gustat din dulceaţa lui, în adâncul inimii lor, strigă cu Apostolul Pavel: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu” (Rom. 8, 35).

Sfinţii noştri părinţi, auzind cuvântul Domnului, că din inimă ies cugetele cele rele – uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele – şi spurcă pe om, auzind de asemenea porunca Lui, să curăţim dintâi cele dinlăuntru ale paharului, ca să fie curate şi cele dinafară, au părăsit orice altă lucrare, şi toată râvna, toată nevoinţa lor au întors-o spre paza inimii, cunoscând, cu dinadinsul, că prin această lucrare e uşor de a câştiga orice altă virtute; iar fără ea nu
vor reuşi în niciuna.

Această lucrare era numită de unii Părinţi – de liniştire a inimii, alţii – luare aminte, alţii – trezvie, alţii – paza minţii. Ei toţi s-au îndeletnicit cu aceasta şi s-au învrednicit cu darurile cereşti. Cine vrea să ştie aceste lucruri, să citească pe Marcu Pustnicul, Ioan Scărarul, Cuviosul Isichie, Filotei Sinaitul, Avva Isaia, Varsanufie şi alţii.

Iată cum trebuie făcute aceste lucrări. Mai înainte de orice trebuie păzite trei lucruri:

întâi lipsa de grijă despre orice lucru, binecuvântat, sau nebinecuvântat;

al doilea – conştiinţa curată întru toate, astfel ca ea să nu te mustre de nimic,

şi al treilea, nepătimirea desăvârşită, ca, cugetul tău să nu rămînă împătimit de nimic din cele lumeşti.

Întărindu-le pe toate acestea în inima ta, şezi într-un loc liniştit, singur, într-un ungher, închide uşa, adună-ţi mintea depărtând-o de la orice lucru vremelnic şi vanitos, apasă bărbia pe piept, opreşte-ţi puţin răsuflarea, coboară-ţi mintea în inima ta întorcându-ţi acolo şi ochii, privirile trupului; şi luând aminte la inimă, ţine-ţi acolo mintea ta, şi încearcă să găseşti locul unde se află inima ta, ca şi mintea să stea acolo cu desăvârşire. De la început vei găsi acolo întuneric şi asprime, însă pe urmă, dacă-ţi vei urma această lucrare a luării aminte zi şi noapte, apoi vei găsi acolo o veselie neîncetată.

Mintea nevoindu-se întru acestea, va găsi locul inimii şi acolo, în curând, va vedea ceea ce n-a văzut şi n-a cunoscut niciodată – se va vedea pe sine luminată, plină de bună pricepere şi de socotinţă. Şi de atunci înainte, ori de unde răsare şi s-ar ivi vreun cuget, înainte de a pătrunde el în inimă şi de a se întipări în ea, îl va izgoni de acolo şi-l va nimici cu numele lui Iisus, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”

Şi de atunci mintea omului începe să aibă o ţinere de minte a răului şi o ură faţă de draci, şi o luptă neîncetată se ridică împotriva lor, mânia firească, şi-i izgoneşte, şi-i biciuieşte, şi-i nimiceşte.

Iar celelalte ce se petrec în acest timp, le vei cunoaşte pe urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin încercare, prin luare aminte a minţii tale, ţinând în inimă pe Iisus, adică, rugăciunea de mai sus: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”

244

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:47

Nu uita, în acest timp, următoarea povaţă înţeleaptă a Sf. Ioan Scărarul. El aseamănă lucrarea mântuirii cu o scară care are patru trepte şi zice:

unii domolesc şi slăbesc patimile,

alţii cântă, adică se roagă cu buzele lor,

alţii se îndeletnicesc cu rugăciunea minţii,

iar alţii se suie spre vedere.

Cei ce vor să se ridice pe aceste patru trepte, nu pot începe de sus, ci trebuie să înceapă de jos; şi călcând pe treapta cea dintâi, de pe aceasta urcă pe următoarea, apoi pe a treia şi în sfârşit, pe a patra. Pe această cale fiecare se poate ridica de la pământ şi sui la cer.

Şi de la început trebuie să te voieşti în îmblânzirea patimilor şi împuţinarea lor; apoi să te îndeletniceşti cu psalmodierea (cântare de psalmi), adică să te obişnuieşti a te ruga cu gura şi când se vor împuţina patimile, atunci rugăciunea chiar din firea sa ne aduce veselie şi dulceaţă limbii şi ajunge să fie plăcută lui Dumnezeu. Mai departe trebuie de rugat cu mintea, şi, în sfârşit, a ne sui spre vedere.

Şi lucrarea cea dintâi este pentru începători;

a doua – pentru cei ce cresc pentru propăşire,

a treia – pentru cei ce au ajuns la sfârşitul propăşirii,

şi a patra – pentru cei desăvârşiţi. (Ep. Teofan, Scrisori despre viaţa cea duhovnicească, pag.195).

Preotul. Învăţătura Cuviosului Simeon Noul Teolog, despre cele trei chipuri de luare aminte şi de rugăciune, e plină de o adâncime, subţirime şi limpezime în descrierea stării lăuntrice a omului şi a chipurilor în care se lucrează rugăciunea. Nu mi-a dat alte înţelesuri despre acest lucru, pe care nu le-am avut până acum. Însă mie mi se par stranii şi de prisos acele mijloace mecanice de dinafară de a aduna atenţia minţii în inimă, pe care ele le recomandă ucenicilor săi.

Însă nu numai pe mine mă tulbură aceste sfaturi în ce priveşte lucrarea rugăciunii lui Iisus. Eu cunosc oameni care, nu numai cu nedumerire dar chiar cu dispreţ, privesc aceste mijloace de dinafară; din pricina acestor mijloace de dinafară ei nu văd însuşi miezul rugăciunii lui Iisus, pe care atât de amănunţit mi-o explicaţi mie, şi au o atitudine negativă faţă de această rugăciune. Acest lucru, după cum se vede, l-a simţit şi Ep. Teofan care, în traducerea sa a „Filocaliei”, a socotit că este cu putinţă să omită (să scoată) descrierea acestor mijloace de dinafară, de a concentra atenţia minţii în inimă.

Monahul. Dv. n-aveţi dreptate, tulburându-vă de cuvintele şi sfaturile Cuviosului Simeon Noul Teolog, precum şi ale altora dintre vechii Părinţi ai Bisericii, despre mijloacele cele de dinafară de a face rugăciunea lui Iisus. Ep. Teofan, într-adevăr, în Filocalie, a omis descrierea acestor mijloace, însă în cartea „Scrisori despre viaţa cea duhovnicească” le descrie amănunţit.

N-avem de ce să ne tulburăm. Mai înainte de toate, trebuie să ţinem minte că aceste mijloace de dinafară, după cum spun chiar nevoitorii, nu alcătuiesc partea esenţială din lucrarea rugăciunii lui Iisus şi sunt numai un mijloc auxiliar ca să putem afla locul unde trebuie să fie concentrată atenţia minţii în timpul rugăciunii lui Iisus. Se ştie că viaţa noastră duhovnicească e strâns legată de viaţa trupului nostru.

Şi după cum duhul înrâureşte asupra trupului nostru, astfel şi invers, trupul nostru înrâureşte asupra duhului nostru. Arhiepiscopul Teofan de Poltava, într-una din scrisorile sale zice, între altele, că buna rânduială a trupului din timpul rugăciunii înrâureşte buna rânduială a duhului.

Mediul ce ne înconjoară de dinafară poate ajuta sau împiedica starea de rugăciune. De pildă, liniştea, întunericul şi chiar poziţia trupului pot ajuta la concentrarea atenţiei. Părinţii Bisericii ştiu că odată cu schimbarea locului fizic, se schimbă şi simţirea de sine a trupului, iar în legătura cu aceasta se schimbă şi caracterul rugăciunii şi ea poate căpăta nuanţe nedorite şi chiar primejdioase.

Şi cu atât mai mult ei erau nevoiţi să se îngrijească de a ne arăta precis locul unde trebuie să concentrăm atenţia în timpul rugăciunii, cu cât unii monahi simpli nici idee n-aveau despre rugăciunea inimii şi erau gata să socoată drept inimă întreaga regiune a pântecelui, bizuindu-se pe Evanghelia lui Ioan, 7, 38 şi a altor locuri asemănătoare din Sf. Scriptură şi adunându-şi acolo atenţia, stârneau în sine cele mai nedorite simţiri fizice.

245

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:36

Nu uitaţi nici faptul că toată această osteneală a lucrării de rugăciune, atât din punctul de vedere duhovnicesc şi cel fizic, trebuie să se săvârşească, după învăţătura Părinţilor, sub supravegherea neslăbită şi sub îndrumarea stareţilor încercaţi, prin care fapt se asigură dreapta ei lucrare. Iar lucrarea ei, după a sa rânduială (rânduiala de sine, din capul tău), fără o îndrumare iscusită, poate să ne ducă la rezultate triste, atât în cele duhovniceşti cât şi în cele fizice.

Dacă nu mai rămâne loc pentru nici o îndoială, daţi-mi voie să trec la cercetarea mai departe a lucrării rugăciunii lui Iisus. Ţinându-se de ordinea, pe care o urmează Ep. Teofan, în cartea sa „Scrisori despre viaţa cea duhovnicească” eu vă voi opri atenţia asupra învăţăturii Cuviosului Grigorie Sinaitul despre rugăciune.

„Trebuie ca noi, scrie Sf. Grigorie, să vorbim cu Domnul cu o rugăciune curată, din inimă, ca şi heruvimii; însă noi nepricepând măreţia, cinstea şi slava harului, care ne-a renăscut, şi neîngrijindu-ne ca să creştem duhovniceşte, prin împlinirea poruncilor, şi să ajungem până la starea de contemplare cu mintea, ne dăm la nepăsare şi prin aceasta cădem în deprinderi pătimaşe şi astfel suntem doborâţi în bezna nesimţirii şi a întunericului. Se întâmplă chiar că noi abia ne putem aducem aminte – există oare Dumnezeu; iar cum ar trebui să fim noi ca nişte fii ai lui Dumnezeu după har, despre aceasta adesea nu ştim nimic.

Credem însă, cu o credinţă  nelucrătoare şi după înoirea duhului la Botez, nu mai încetăm să trăim tot trupeşte. Dacă uneori, căindu-ne, chiar începem să păzim poruncile, ori le împlinim numai pe dinafară, iar nu duhovniceşte şi de aceea rămânem în urmă în viaţa duhovnicească. Astfel, până la moarte rămânem morţi cu duhul, trăind şi lucrând nu întru Hristos şi nu corespundem hotărârii, că ceea ce se naşte din Duh trebuie să fie duhovnicesc. Cu toate acestea, ceea ce am primit noi întru Hristos Iisus, în sfântul Botez, nu se nimiceşte, ci se află numai îngropat, aşa cum se află îngropată în pământ o comoară. Atât dreapta socoteală cât şi recunoştinţa cer ca să ne îngrijim s-o descoperim şi s-o simţim la arătare această comoară.

Următoarele mijloace duc la aceasta:

întâi, darul acesta se descopere printr-o îndeplinire, cu trudă, a poruncilor. În măsura în care împlinim poruncile, în aceeaşi măsură darul îşi descoperă lumina şi strălucirea lui.

În al doilea rând, darul acesta iese cu totul la iveală şi se dezvăluie deplin printr-o chemare neîncetată a Domnului Iisus, sau, ceea ce e totuna, printr-o necurmată aducere aminte de Dumnezeu.

Şi mijlocul cel dintâi e puternic, dar cel de-al doilea e şi mai puternic, astfel încât chiar şi cel dintâi primeşte de la cel de-al doilea puterea lui întreagă.

De aceea, dacă, cu sinceritate, voim să descoperim sămânţa cea de dar, ascuns sădită de noi, apoi să ne însuşim cât mai grabnic deprinderea lucrării inimii şi să ţinem aşa în inimă mereu această mică lucrare a rugăciunii, ca fără de chip şi de închipuiri, până ce ea ne va aprinde inima şi ne-o va înflăcăra până la dragostea cea negrăită către Domnul.

Lucrarea acestei rugăciuni din inimă se face în două feluri: uneori mintea merge înainte, lipindu-se în inimă de Domnul printr-o neîncetată pomenire; uneori lucrarea rugăciunii, mişcându-se singură, prin focul veseliei, atrage mintea în inimă şi o leagă de chemarea Domnului Iisus şi de starea cea evlavioasă de dinaintea Lui (la aceste cuvinte ale Sf. Grigorie, Ep. Teofan lămureşte – „Rugăciunea cea dintâi e ostenitoare, a doua e de sine mişcătoare”).

246

septembrie 7, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 10:11

În cel dintâi caz, lucrarea începe să se descopere, după împuţinarea patimilor, prin împlinirea poruncilor, prin căldura inimii, în urma chemării stăruitoare a Domnului Iisus; în al doilea, Duhul atrage mintea spre inimă şi o pironeşte acolo în adânc, oprind-o de la vagabondarea obişnuită. Şi atunci ea nu mai este ca târâtă din Ierusalim la asirieni, ci, dimpotrivă, îşi săvârşeşte strămutarea din Babilon la Ierusalim, strigând cu proorocul:

„Ţie ţi se cuvine cântarea, Dumnezeule, în Sion, şi Ţie ţi se va da laudă în Ierusalim”. De la aceste două feluri (chipuri) de rugăciune şi mintea e când lucrătoare, când contemplatoare; prin lucrare, ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, învinge patimile şi prin contemplare, Îl vede pe Dumnezeu, în ce măsură acest lucru e îngăduit omului.

Rugăciunea minţii din inimă, cea lucrătoare, se face astfel: şezi pe un scaun de o palmă, coboară-ţi mintea din cap în inimă şi ţine-o acolo; apoi încovoaie-ţi pieptul, umerii şi gâtul, încât să simţi o mare durere (de la încordarea muşchilor) şi strigă cu mintea în inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” În acest timp reţine-ţi răsuflarea, nu respira cu îndrăzneală, pentru că acest lucru îţi poate împrăştia gândurile. Dacă vei vedea că se ivesc cugete, nu lua aminte la ele, deşi ar fi simple şi bune, iar nu numai deşarte şi necurate.

Reţine-ţi respiraţia pe cât îţi este cu putinţă, închide mintea în inimă şi chemând pe Domnul Iisus des şi cu răbdare, în curând le vei zdrobi şi le vei nimici, lovindu-le nevăzut cu numele cel dumnezeiesc. Sfântul Ioan Scărarul zice: „Cu numele lui Iisus biruieşte-i pe vrăjmaşi, căci mai puternică armă nu e nici în cer, nici pe pământ”.

„Când, într-o astfel de osteneală va slăbi mintea, se vor îndurera trupul şi inima din pricina pornirii dese a chemării Domnului Iisus, în aşa fel încât lucrarea aceasta va înceta să veselească şi să încălzească, lucru, prin care se sprijineşte râvna şi răbdarea nevoitorilor în această osteneală, atunci scoală-te şi cântă, singur sau cu ucenicul tău, sau îndeletniceşte-te cu cugetarea la vreun text din Scriptură, sau cu amintirea morţii, sau ocupă-te de citire sau rucodelie, sau cu altceva, ca să-ţi oboseşti trupul tău”.

(Lămurirea Ep. Teofan: Acest lucru e scris pentru cel ce se linişteşte. Altora li s-ar cuveni de spus, în privinţa aceasta, astfel: atunci scoală-te, apucă-te de treburile tale obişnuite cu frică de Dumnezeu şi cu luare aminte la sine, fără să părăseşti îndeletnicirile cele duhovniceşti, ce se obişnuiesc în astfel de cazuri – citirea şi meditaţia).

„Când te vei apuca de această lucrare, atunci se cuvine să citeşti numai astfel de cărţi, în care se expune învăţătura despre viaţa cea lăuntrică, despre trezvie şi rugăciune, anume: Scara, Cuvintele lui Isaac Sirul, Scrisorile ascetice ale lui Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Isichie, Filotei Sinaitul şi alte scrieri asemănătoare. Toate scrierile de alt gen, părăseşte-le un timp, nu pentru că ele n-ar fi bune, ci pentru ca să nu te ocupi de ele nelalocul lor, având o astfel de stare şi de năzuinţă.

Să nu citeşti mult, însă adâncind şi însuşind lucrurile. Mintea, întărindu-se prin aceasta, prinde putere de a se ruga cu trezvie şi cu veghe. Citirea multă (şi mai ales citirea cărţilor străine) slăbeşte şi întunecă mintea şi o face neputincioasă şi risipită în rugăciune.

Iar în ce priveşte faptele tale, apoi ia aminte la sine şi priveghează în fiecare clipă după intenţiile şi scopurile tale, lămurindu-te bine unde tind ele – pentru Dumnezeu, oare, şi pentru binele însuşi şi pentru mântuirea sufletului faci tu toate câte le faci, ca nu cumva să fi furat, fără să ştii şi să te afli numai în aparenţă pe placul lui Dumnezeu iar în suflet să fi pe placul oamenilor. Vrăjmaşul încearcă să fure orice lucrare, ca ea să nu fie făcută după Dumnezeu.

247

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: