Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

septembrie 4, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:50

„Astfel este însuşirea focului celui duhovnicesc, scrie Sf. Ioan despre căldura rugăciunii harice din inimă, că el (focul) nu îngăduie nici o împătimire faţă de ceva din cele de aici, ci ne umple pe noi de dragoste faţă de cealaltă lume. Cel ce l-a iubit pe el (focul), deşi ar trebui pentru el să-şi părăsească toată avuţia, deşi ar trebui să se despartă de toate mângîierile şi slavă, deşi ar trebui chiar sufletul său să-şi dea, el le va face pe toate acestea cu plăcere şi fără nici o zăbovire.

Căci căldura acestui foc, pătrunzând în suflet, îndepărtează povara leneviei, şi-l face pe fiecare mai uşor decât puful. Unul ca acesta, în sfârşit, nesocotind totul, petrece într-o neîncetată tânguire şi umilinţă, izvorând întotdeauna izvoare îmbelşugate de lacrimi şi găsind în acest lucru o mângâiere dulce. Nimic nu ne lipeşte de Dumnezeu şi nu ne uneşte cu El ca lacrimile. Unul ca acesta şi în mijlocul cetăţii, petrece ca şi în pustiu în munţi; în peşteri, fără să ia aminte la cele de faţă şi nesăturându-se de plâns şi de lacrimi, chiar de le varsă pe ele pentru sine, nu pentru alţii”. (Q 99).

„Nu zice: sunt păcătos şi n-am îndrăzneală, nu pot să mă rog. Acela are îndrăzneală care socoate că n-are îndrăzneală, după cum, dimpotrivă, cine socoate că are îndrăzneală, lipseşte îndrăzneala de putere ca şi furiosul. Cine se socoate pe sine lepădat şi fără de îndrăzneală, acela va fi ascultat mai mult decât vameşul. Vezi câte pilde ai pentru aceasta: – pe Sirofeniceanca, pe vameşul, pe tâlharul de pe cruce, pe prietenul din pildă, care a cerut trei pâini şi le-a primit nu din pricina prieteniei, ci pentru stăruinţa cererii.

Amintindu-ne de toate acestea, să ne rugăm neîncetat cu trezvie, cu îndrăzneală, cu multă stăruinţă, cu bună nădejde. Să ne rugăm şi pentru vrăjmaşi şi pentru prieteni şi de sigur, vom primi cele spre buna trebuinţă. Căci iubitor de oameni este Dătătorul şi nu dorind noi primim atât cât vrea El să ne dea” (Q 58).

Cum să-L înduplecăm pe Domnul spre milă? Iată cum: să înrădăcinăm rugăciunea în inima noastră şi la ea să adăugăm smerenia şi blândeţea. Căci Domnul zice: „Învăţaţi-vă de la Mine, că blând sunt şi smerit cu inima, şi veţi afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Şi David a cântat: „Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18).

Nimic nu iubeşte Domnul atât de mult ca sufletul blând şi smerit. Vezi, frate, şi nu alerga la oameni când ceva pe neaşteptate te apasă pe tine, ci, ocolindu-i pe toţi, aleargă cu gândul tău la doctorul sufletelor. Căci inima numai El o poate vindeca, El, care a zidit deosebi inimile noastre şi cunoaşte toate lucrurile noastre (Ps. 32, 15).

El poate pătrunde în conştiinţa noastră, să se atingă de mintea noastră, să mângâie sufletul. Dacă nu va mângâia El inimile noastre; mângâierile omeneşti sunt de prisos şi fără nici un rost; după cum, dimpotrivă, când mângâie El, apoi deşi oamenii ne-ar pricinui strâmtorări nenumărate, nici un fir de păr nu ne vor putea vătăma. Când ne va întări El inima, nimeni nu o va putea tulbura. Ştiind acestea, prea iubiţilor, să alergăm pururea către Domnul, Cel ce voieşte şi poate să împrăştie norii necazurilor ce ne-au învăluit”. (Q 23).

„Rugăciunile sunt nervii sufletului. După cum trupul e ţinut în rânduială de nervi şi trăieşte, se mişcă şi se ţine tare; însă dacă cineva îl va tăia, atunci întreaga armonie a trupului se destramă, astfel şi sufletele – prin sfintele rugăciuni sunt bine rânduite, capătă tărie şi merg uşor pe calea bunei credinţe. Dar dacă te vei lipsi de rugăciune, apoi vei face în suflet ceea ce face în trup tăierea nervilor; el va amorţi, sau, după altă asemănare, acest lucru va fi la fel cu peştele scos din apă; căci după cum pentru peşte viaţa este apa, aşa şi pentru sufletul tău este rugăciunea. Cu ea poţi trece prin aer ca şi prin apă, şi să te sui la ceruri şi să stai aproape de Dumnezeu” (Q 44).

S-ar mai putea completa zeci de pagini cu învăţăturile Sf. Ioan Gură de Aur, atât de preţioase, despre rugăciune, despre lucrarea ei lăuntrică din inimă, însă trebuie să dăm cuvântul şi altor Sf. Părinţi ai Bisericii şi de aceea trecem la Sf. Efrem Sirul. La Sf. Efrem găsim învăţături care privesc atât paza gândurilor cât şi rugăciunea inimii.

278

Reclame

septembrie 3, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:36

Sfântul Efrem Sirul

„Stând la rugăciune să şti înaintea cui stai, către El să fie îndreptate întreg sufletul şi întreagă inima ta. Înţelegi ce-ţi vorbesc? (Ep. Teofan, Despre rugăciune şi trezvie. Sf. Efrem Sirul Q 5).

„Intrând în casa lui Dumnezeu să nu ne risipim cu mintea, dimpotrivă, omul nostru cel dinlăuntru să se îndeletnicească cu contemplarea şi rugăciunea. Iar rugându-ne să zicem: Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, ca nici un fel de cugete să nu mai tulbure mintea noastră” (Q 4).

Din toate părţile îngrădeşte-ţi casa sufletului tău printr-un zid al atenţiei pline de trezvie, şi nu lăsa nici o crăpătură la ogradă, ca vrăjmaşul, pătrunzând prin ea, să-ţi jefuiască casa şi tu să fi vinovat de pieirea ta” (Q 3).

„O mică nepăsare naşte păcatul şi puţină trezvie înlătură o vătămare mare” (Q 10).

„De ce uneori sufletul e biruit de gânduri? Pentru că nu li se împotriveşte, ci le îngăduie să pătrundă înlăuntru şi ele găsindu-şi acolo hrană, cu încetul destramă sufletul” (Q 22).

„Până a nu se înrădăcina patima în tine, smulge-o din tine, şi până n-a dat odrasle, smulge-o cu rădăcină, chiar din adâncime. Căci dacă îi vei îngădui să se înrădăcineze în tine, apoi ea va pune stăpânire pe tine” (Q 23).

„Atâta timp cât cineva se teme de Dumnezeu, nu va păcătui. Vrei să nu păcătuieşti? Păzeşte frica de Dumnezeu” (Q 33).

„Să iubim evlavia; lasă să-şi bată joc de noi, lasă să ne lovească; noi nu o vom părăsi. Căci aceasta este o comoară plină de bunătăţi. Ea îl înduplecă pe Dumnezeu să privească spre acela care şi-a agonisit-o, după cum este scris: „Spre cine voi privi? Numai spre cel blând şi tăcut, şi care tremură de cuvintele Mele” (Ps. 66, 2). Şi fericit este cel ce le dispreţuieşte pe toate pentru evlavie” (Q 42).

„Frica de Dumnezeu să fie pururea înaintea ochilor tăi şi păcatul nu te va stăpâni. Nu zice: „voi păcătui astăzi şi mă voi pocăi mâine”. Căci nu eşti sigur de ziua de mâine. Să ne pocăim astăzi, iar de ziua de mâine se va îngriji Domnul” (Q 35).

„Crede cu toată inima ta în Domnul şi în orice vreme vei afla harul Lui. Dacă petreci în El, apoi nu-ţi vei pierde plata ta” (Q 37).

Nu te opri asupra gândurilor necurate, ca să nu te ducă la îndeplinirea lor cea ruşinoasă şi cu fapta; ci scârbeşte-te de ele şi le izgoneşte din tine, ca mintea ta să fie întru odihnă. Roagă-te Domnului, ca să-ţi lumineze ochii inimii tale; căci cele cu neputinţă la om, cu putinţă sunt la Dumnezeu (Q 44).

„Dacă ţi s-a împietrit inima ta, plângi înaintea Domnului, ca El să izvorască asupra ta strălucirea cunoştinţii” (Q 49).

„Nu slăbi din pricina gândurilor ce-ţi vin. Însă când îţi va veni un cuget viclean, strigă către Domnul cu lacrimi, zicând: Doamne, milostiv fi mie păcătosului şi iartă-mă pe mine, Iubitorule de oameni! Depărtează de la noi, Doamne, pe cel viclean! Dumnezeu e ştiutor al inimilor şi cunoaşte cugetele cele ce vin de la năravul cel rău, însă cunoaşte şi cugetele ce ne vin din răutatea dracilor. Însă să şti, că în ce măsură te vei lupta şi vei răbda slujind Domnului, în aceeaşi măsură se va curăţi şi mintea ta şi cugetele tale” (Q 56).

279

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:27

„În loc de scut, îngrădeşte-te pe tine cu cinstita Cruce, pecetluind cu Ea mădularele şi inima ta. Şi nu numai cu mâna pune pe tine semnul Crucii, ci şi în minte pecetluieşte cu el orice îndeletnicire a ta, şi scularea ta, şi patul tău, şi orice slujire ai face, pecetlueşte-o mai întâi (cu semnul Crucii) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Q 63).

„Multă luptă şi osteneală tainică, nevăzută trebuie; trebuie pururea să-ţi faci cercetarea cugetelor şi să-ţi îndeletniceşti neîncetat simţurile sufleteşti cele slăbite, în osebirea binelui şi răului, şi mădularele sufletului cele slăbite să le încălzim prin ridicarea minţii spre Dumnezeu şi prin sârguinţă, lipindu-ne totdeauna cu mintea noastră de El, ci cu ajutorul harului lui Dumnezeu, după zisa Apostolului, să fim un Duh cu Domnul. Şi această luptă tainică, cugetare de Dumnezeu şi osteneală, trebuie s-o avem noi toţi – şi zi şi noapte şi în orice împlinire a poruncii lui Dumnezeu, de ne rugăm, sau slujim, de mâncăm, sau bem, sau altceva de facem” (Q 67).

„Cel ce doreşte să petreacă neîncetat în rugăciune, trebuie să-şi ia nevoinţa cea mai largă, osteneală mare şi o stăruinţă necurmată; pentru că petrecerea lui într-o rugăciune necurmată are o mulţime de piedici păcătoase: somnul, trândăvia, îngreuierea trupului; risipirea gândurilor, neorânduiala minţii, nepăsarea, nerăbdarea, slăbănogirea şi alte îndemnuri subţiri ale răutăţii; după aceasta urmează necazurile, scularea duhurilor celor mai viclene care duc război cu sufletul, care în realitate
neîncetat îl caută pe Dumnezeu, luptă (duhurile) împotriva lor (sufletului) până la sânge şi-l opresc să se apropie de Dumnezeu.

De aceea, trebuie să te îmbărbătezi cu toată trezvia şi sârguinţa şi cu toată silinţa sufletească şi trupească întru răbdare de tot felul. Ca acel ce într-adevăr îşi duce crucea, necurmat să petreacă în luptă şi în mare osteneală şi în plâns şi în necaz, pentru împărăţie, fără slăbire şi fără a se lăsa risipit de gândurile cele păcătoase, sau de somn, sau de trândăvie, sau de slăbănogire, sau de tulburarea minţii şi să nu te gândeşti la ceva necuviincios şi să nu te mulţumeşti numai cu îngenunchierea trupească, pe când mintea s-ar afla în tulburare şi risipire” (Q 70).

„Cine se teme de Dumnezeu, acela e mai presus de orice frică; el s-a îndepărtat pe sine şi a lepădat departe în urma sa toate grozăviile acestui veac. „Văzut-am pe Domnul pururea înaintea mea, ca să nu mă tem şi să nu mă clatin”, zice David cel plin de frică de Dumnezeu (Ps. 15, 8). Nici în faţa grozăviilor lumii acesteia, nici în faţa înfricoşărilor celui viclean, nu-i vine frică şi cutremur celui ce se teme de Dumnezeu. Chiar Satana se teme de acela care se teme de Dumnezeu şi oştile lui se zguduie înaintea aceluia care împlineşte poruncile lui Dumnezeu” (Q 73).

„Cetatea de scăpare pentru noi astăzi e pocăinţa. Şi ea nu e departe, ci aproape; fiecare stă la uşile ei. Mult trebuie să alerge evreul până la cetatea de scăpare şi abia de scapă el, iar uneori nu scapă. Iar această cetate a scăpării noastre singură se grăbeşte întru întâmpinarea păcătoşilor. Binecuvântat este cel Bun, Care te-a dăruit nouă pocăinţa, spre cetatea noastră de scăpare” (Q 75).

„Pe Tine, Te rog, Doamne, în uşile Tale bat, Bunule! Deschide-mi mie, după făgăduinţa Ta cea nemincinoasă; „bateţi şi vi se va deschide vouă” (Mat. 7, 7). Iată, Te rog, după cum am fost învăţat de Tine; dăruieşte-mi, Doamne, după cum ai făgăduit. Nu cer aur. Ştergerea păcatelor e mai bună decât aurul, iertarea e mai de preţ decât comorile” (Q 77).

280

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:21

„Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntru este” (Luca,17, 21). Intră înlăuntrul tău, caută mai cu stăruinţă şi fără osteneală vei afla. Depărtează-te de la răspântia distracţiilor, de pe calea cea pierzătoare a poftelor, din desişul iubirii de avuţie şi de la tovărăşiile, cele vătămătoare. Intră înlăuntrul tău, petreci în tine însuţi, în prea frumoasa cămară a duhului tău şi caută acolo împărăţia, după cum ne-a învăţat Mântuitorul nostru. Dar dacă ea nu e în tine, apoi strigă: Tatăl nostru, vie împărăţia Ta! şi ea va veni când vei chema-o. Împărăţia e în tine. Deci întră în tine, petreci în inima ta, căci acolo e Dumnezeu. El nu te părăseşte pe tine, însă tu îl părăseşti pe El” (Q 88).

Atâta timp cât inima petrece în bine şi Dumnezeu petrece în ea, până atunci ea e izvor de viaţă; pentru că numai atunci din ea ies cele bune. Dar de îndată ce ea se depărtează de Dumnezeu şi lucrează fără lege, apoi devine izvor de moarte, pentru că atunci din ea ies cele rele. Inima e locaşul lui Dumnezeu; de aceea are nevoie să fie păzită, ca cele rele să nu pătrundă în ea şi Dumnezeu să nu se îndepărteze de ea” (Q 98).

„Minunat este acest lucru şi vrednic de mirare; e de nepătruns pentru cele de sus şi negrăit pentru cele de jos. Cel nepătruns de orice minte, pătrunde în inimă şi sălăşluieşte în ea; Cel ascuns de cei în chipul focului se află în inimă; Pământul nu poate suferi paşii Lui, iar inima cea curată Îl poartă în sine. Cerul e mic pentru şchioapa (palma) Lui, iar inima e locaşul Lui. Întreaga făptură nu-L cuprinde în hotarele sale; dar dacă inima Îl va căuta, apoi şi o inimă mică Îl poate cuprinde pe El.

Un loc mic îşi alege Dumnezeu în om pentru locuinţa Sa şi devine omul templul lui Dumnezeu, în care sălăşlueşte şi petrece Dumnezeu. Sufletul e templul Lui, iar inima este altarul cel sfânt, pe care se aduc jertfele cele de laudă şi de slavoslovie, iar preot e mintea, care stă şi slujeşte cele sfinte acolo” (Q 90).

„În inima ta se păstrează o comoară. Deci caută-ţi un paznic care necurmat să stea lângă uşile tale, ca să nu te jefuiască tâlharii, să nu te fure oamenii cei răi. Dar întrucât tu nu te îngrijeşti de sufletul tău, nu-ţi cauţi paznici pentru el, apoi năvălesc în el duhurile cele necurate şi răpitorii şi îl destramă până la sfârşit. Avuţia, care nu e proprietatea ta, tu o păzeşti cu stăruinţă; iar sufletul tău, proprietatea ta, tu nu-l păzeşti. La vii, la grădinile de măslini, la ogoarele însămânţate, tu pui paznici, iar moştenirea lui Dumnezeu o laşi fără de paznici care ar păzi-o.

Avuţia ceea vremelnică fiecare o păzeşte cu băgare de seamă, iar sufletul, moştenirea lui Dumnezeu cea mai scumpă, o răpesc şi o jefuiesc dracii şi nimeni nu se îndurerează şi nu se întristează de acest lucru. Cel viclean intră în noi şi duce la neorânduială şi inima şi mintea; de aceea, fiecare, împotriva voii sale merge în desiş (lume) şi rătăceşte acolo” (Q 91).

„Sufletul e mult mai plăcut lui Dumnezeu decât toate făpturile zidite de El. Iar păcatul îl face pe el mort şi tu nici nu pricepi acest lucru, păcătosule. Tânguieşte-te pentru tine, pentru Dumnezeu, că şi Lui îi pare rău de tine. Prin păcat e omorât sufletul tău, întoarce-l spre viaţă prin lacrimi. Bucură-te de Dumnezeu şi să se veselească El, că tu ţi-ai întors sufletul tău spre viaţă” (Q 94).

„Fii şi templu şi preot lui Dumnezeu, slujeşte lui Dumnezeu în templul tău, după cum El a fost pentru tine şi preot şi jertfă şi junghiere. De aceea, fi şi tu pentru El templu şi preot şi jertfă. Întrucât duhul tău este templu, apoi nu îngădui în el nici o curăţie” (Q 105).

„Nu îngădui în casa lui Dumnezeu nimic din cele urâte de Dumnezeu, dimpotrivă, împodobeşte casa lui Dumnezeu cu tot ce I se cuvine lui Dumnezeu” (Q 105).

281

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:52

Cuviosul Ioan Scărarul

  • De la Cuviosul Efrem Sirul trecem la marele egumen al Muntelui Sinai, Cuviosul Ioan Scărarul. 1

„Luptă-te neîncetat cu risipirea gândurilor tale şi când mintea e risipită, adun-o, căci de la începători Dumnezeu nu caută o rugăciune fără risipire. De aceea nu te mâhni, când ţi se risipesc gândurile, ci îndrăzneşte şi neîncetat adună-ţi mintea, căci gânduri nerisipite au numai îngerii” (Cuv. 4, Q 92).

„Celor ce stau la rugăciune, acest duh viclean le reaminteşte despre treburile necesare şi întrebuinţează orice vicleşug numai ca să ne abată de la convorbirea cu Dumnezeu, printr-un prilej oarecare potrivit” (Cuv.13, Q 7).

„Loveşte-i pe potrivnici cu numele lui Hristos Iisus, căci nu este armă mai puternică nici în cer, nici pe pământ” (21, 7).

„De la rădăcina şi maica cea rea răsare cel mai rău pui, adică de la spurcata trufie se naşte hula cea nespusă. Acest lucru nu e ceva de mică însemnătate, ci cel mai cumplit dintre vrăjmaşii şi potrivnicii noştri . Şi ceea ce e încă mai îngrozitor e, că noi nu voim aşa de lesne să descoperim, să mărturisim doctorului celui duhovnicesc aceste cugete. De aceea, ele adesea i-au aruncat pe mulţi în deznădejde, nimicind toată nădejdea lor, asemenea unui vierme de lemn” (23, 39).

„Adesea, în vremea dumnezeieştii Liturghii şi chiar în ceasul înfricoşat al săvârşirii tainelor, aceste gânduri urâte hulesc pe Domnul şi jertfa cea sfântă, care se săvârşeşte. De aici se vede limpede că aceste nelegiuite, nepătrunse şi de nelămurit, dinlăuntrul nostru, nu le rosteşte sufletul nostru, ci dracul, cel ce urăşte pe Dumnezeu, care a şi fost aruncat din cer, pentru că şi acolo a încercat să hulească pe Dumnezeu” (23, 40).

„Nici un gând nu e aşa de greu de mărturisit ca acesta; de aceea, în unii, el a petrecut chiar până la bătrâneţe, căci nimic nu-i întăreşte pe draci şi pe cugetele cele rele, împotriva noastră ca faptul că noi nu le mărturisim, ci le tăinuim şi le nutrim în inimă” (23, 411).

„Acest tiran viclean şi fără de omenie, pe mulţi i-a depărtat de la rugăciune; pe mulţi i-a despărţit de Sf. Taine; trupurile unora le-a chinuit prin întristare, pe alţii i-a istovit postul fără să le dea vreo slăbire” (23, 46).

„Cel supărat de duhul hulei şi care vrea să scape de el să ştie, fără nici o îndoială, că nu sufletul lui e vinovat de aceste cugete, ci dracul cel necurat, care a zis cândva Domnului: „toate acestea ţi le voi da ţie dacă, căzând, te vei închina mie” (Mat. 4, 9).

De aceea, şi noi dispreţuindu-l şi socotind drept nimic gândurile trimise de el, să-i zicem: Înapoia mea, Satano! Domnului Dumnezeului meu mă voi închina şi numai Lui Unuia îi voi sluji; iar boala ta şi cuvintele tale să se întoarcă pe capul tău şi pe
creştetul tău să se coboare hula ta şi în veacul de acum şi în cel ce va să vie” (Ps. 7,17) (23; 48).

„Cine ar încerca să învingă pe dracul hulei altfel, acela ar fi asemenea celui ce ar încerca să prindă fulgerul cu mâna. Căci cum îl va prinde, sau îl va certa, sau se va lupta cu acela care, de îndată, ca vântul, intră în inimă, într-o clipită, îşi rosteşte cuvântul şi îndată dispare? Toţi ceilalţi vrăjmaşi stau, se luptă, zăbovesc şi le dau răgaz celor ce se luptă împotriva lor. Iar acesta nu-i aşa: de îndată ce s-a arătat, s-a şi depărtat; a vorbit şi a pierit” (23; 49).

–––––––––––

1 Se citează după Ediţia Sihăstriei Optina din an. 1901

282

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:34

„Să încetăm de a judeca şi de a osândi pe aproapele şi noi nu ne vom teme de gândurile hulitoare: căci pricina şi rădăcina celor de al doilea sunt cele dintâi” (23; 51).

„Cine dispreţuieşte pe acest vrăjmaş, acela scapă de tirania lui; iar cel ce încearcă altfel să se lupte cu el, pe acela îl va stăpâni. Cel ce vrea să învingă duhurile prin cuvinte, e asemenea celui ce se sileşte să încuie vânturile” (23; 53).

„Un monah silitor, suferind năvălirile acestui drac, douăzeci de ani şi-a chinuit trupul său cu post şi priveghere; însă, neprimind nici un folos de la acesta, descriind pe hârtie ispita sa, s-a dus la un oarecare bărbat sfânt şi încredinţând lui aceea hârtie, a căzut cu faţa la pământ, fără să îndrăznească a privi la el. Bătrânul citind această scrisoare a zâmbit şi ridicând pe frate, îi zice: „Fiule, pune mâna ta pe grumazul meu.

Iar când fratele a făcut acest lucru, apoi marele bărbat i-a zis lui: „Pe grumazul meu, frate, să fie păcatul acesta, ori câţi ani ar fi ţinut sau ar ţinea el în tine, iar tu să-l socoţi drept o nimică”. După aceea, monahul acesta ne încredinţă, că încă nu dovedise el să iasă din chilia bătrânului, că patima şi pierise. Acest lucru mi l-a povestit chiar cel care a fost în ispită, aducând mulţumire lui Dumnezeu.

Preotul. Eu vă mulţumesc foarte mult, părinte, că v-aţi oprit atât de amănunţit asupra acestui păcat – gândurile cele hulitoare. E greu să-ţi închipui toată urâţenia acestor cugete care pătrund în suflet, chiar în clipele cele mai sfinte, de pildă, în timpul spovedaniei. Chiar un astfel de drept mare şi rugător ca Părintele Ioan Cronstadt spune despre sine, că el nu era slobod de ele, chiar în timpul săvârşirii Tainei euharistice.

Şi ceea ce face aceste cugete să fie mai chinuitoare, e faptul că cei care suferă de ele, atribuindu-le pe ele în întregime numai stricăciunii lor păcătoase şi crezând că numai ei păcătuesc cu acestea, se ruşinează să le spună chiar la mărturisire şi prin aceasta nu scapă de ele, ci continuă să le poarte chiar în inima lor. Cuvintele şi lămuririle Cuviosului Ioan Scărarul vor ridica o povară grea de pe multe suflete chinuite.

Monahul. Să continuăm citatele noastre din cartea marelui povăţuitor al rugăciunii. „Cine cere de la Dumnezeu mai puţin decât este el vrednic, neapărat va primi mai mult decât este în stare. Despre acest adevăr mărturiseşte vameşul care şi-a cerut iertarea păcatelor şi a primit îndreptare; tâlharul la fel s-a rugat numai ca Domnul să-l pomenească întru împărăţia Sa, însă el, cel dintâi, a primit întreg raiul spre moştenire” (25; 56).

„Toţi cei care cer ceva de la Dumnezeu şi nu primesc, fără de îndoială că nu primesc pentru una oarecare din aceste pricini: sau pentru că cer înainte de vreme; sau pentru că nu cer după vrednicia lor şi pentru slavă deşartă; sau pentru că primind cele cerute, să nu se mândrească sau să cadă în nepăsare” (26; 60).

„Când asemănăm relele apoi trebuie să o alegem pe cea mai mică. De pildă, ni se întâmplă, că atunci când stăm la rugăciune, să ne vină fraţii; şi atunci suntem siliţi să alegem una din două: sau să părăsim rugăciunea, sau să lăsăm fratele fără de răspuns şi să-l întristăm. Însă dragostea e mai mare decât rugăciunea, căci rugăciunea este o virtute parţială, iar dragostea este o virtute
atotcuprinzătoare” (26; 69).

283

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:27

„După cum cei ce au simţul mirosului sănătos, pot să simtă aromatele, deşi cineva le-ar avea ascunse la el, astfel şi sufletul curat cunoaşte în alţii şi mirosul pe care l-au primit ei de la Dumnezeu şi putoarea cea rea de care ei s-au izbăvit cu desăvârşire, deşi alţii nici nu simt acest lucru” (25; 81).

„Aducerea aminte de Iisus să se unească cu respiraţia ta” (27 Q 61).

„Credinţa într-aripează rugăciunea şi fără credinţă rugăciunea nu se poate sui la cer” (28 Q 26).

„Rugăciunea, după calitatea sa, este petrecerea şi unirea omului cu Dumnezeu; iar după lucrare, ea este întărirea lumii, împăcarea cu Dumnezeu, maica şi totodată şi fiica lacrimilor, podul, pentru a trece ispitele, zidul care ne apără de necazuri, sfărămarea războaielor lucrarea îngerilor, hrana tuturor celor fără de trup, veselia cea viitoare, lucrarea cea fără de sfârşit, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea darurilor, sporire nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, arătarea nădejdii, nimicirea întristării, bogăţia monahilor, comoara celor ce se liniştesc, îmblânzirea mâniei, oglinda apropierii duhovniceşti, cunoaşterea sporirii, descoperirea aşezării sufleteşti, prevestitoarea răsplătirii viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este, pentru cel ce se roagă, o judecată, judecătorie şi scaunul judecătorului înainte de judecata cea dreaptă” (28; 1).

„Când mergi să te înfăţişezi înaintea Domnului, să-ţi fie haina sufletului tău ţesută din fire sau, mai bine zis, din arvuna neţinerii de minte a răului. Altfel nu vei căpăta nici un folos de la rugăciune” (28; 4).

„Întreaga ţesătură a rugăciunii tale să nu fie din multe cuvinte; căci vameşul şi fiul cel risipitor printr-un cuvânt au milostivit pe Dumnezeu” (28; 5).

„Mai înainte de toate să închipuim pe pagina (hârtia) rugăciunii noastre, o mulţumire curată lui Dumnezeu; mărturisirea păcatelor şi zdrobirea sufletului întru simţire, după aceasta să înfăţişăm împăratului tuturor, toate cererile noastre. Felul acesta de rugăciune este cel mai bun, după cum i-a fost descoperit unuia dintre fraţi de către Îngerul Domnului” (28; 7).

„Nu întrebuinţa în rugăciunea ta expresii înţelepte; căci, adeseori, gunguritul simplu şi fără de vicleşug al copiilor a fost plăcut Tatălui lor cel ceresc” (23; 9).

„Nu te sili să spui multe, când stai de vorbă cu Dumnezeu, ca mintea ta să nu se irosească întru căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului l-a milostivit pe Dumnezeu şi o vorbă plină de credinţă l-a mântuit pe tâlhar. Vorba multă din timpul rugăciunii, adesea risipeşte mintea şi o umple de năluciri, iar un singur cuvânt de obicei o adună” (28; 10).

„Dacă, în vreun cuvânt al rugăciunii vei simţi o dulceaţă oarecare, sau umilinţă, apoi opreşte-te asupra lui; căci atunci şi cugetul nostru păzitor se roagă împreună cu noi” (28; 11).

„De te-ai fi suit pe toată scara virtuţilor, încă şi atunci roagă-te pentru iertarea păcatelor, auzind ce zice Sf. Pavel despre cei păcătoşi; din care cel dintâi sunt eu” (1, Tim.1,5). (28; 13).

„Stăruieşte-te să-ţi aduci mintea ta înapoi, care fuge, sau, mai bine .zis, închide-o în cuvintele rugăciunii. Dacă ea, pentru pruncia ta, va obosi şi se va risipi, apoi bag-o iarăşi în cuvintele rugăciunii, căci nestatornicia este o însuşire a minţii noastre. Însă, acela Care e în stare să le întărească pe toate, poate să dea statornicie şi minţii noastre. Dacă tu te nevoieşti în această lucrare fără de slăbire, apoi şi la tine va veni Cel ce pune hotar mării minţii tale şi-i va zice el în rugăciunea ta: „până aici vei merge şi nu vei trece” (Iov, 38, 11). E cu neputinţă să legi duhul; iar unde se află Ziditorul acestui duh, acolo i se supun toate” (28; 17).

284

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: