Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

septembrie 3, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:18

„Începutul rugăciunii este ca să izgoneşti cugetele cele ce-ţi vin, de îndată ce se ivesc; iar mijlocul ei – ca mintea să fie închisă în cuvintele pe care le rostim sau le gândim, iar desăvârşirea rugăciunii este răpirea către Dumnezeu” (28; 19).

„Lucrătorul cel mare al rugăciunii celei mari şi desăvârşite zice: „vreau să vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea” (1, Cor.14, 19) şi altele. Însă pentru cei prunci o astfel de lucrare este cu neputinţă. De aceea, noi, ca cei nedesăvârşiţi cu calitatea rugăciunii, să împreunăm şi cantitatea, pentru că cea dea doua este pricina celei dintâi. Căci este zis: cel ce dă rugăciunea celui ce se roagă fără de lenevire, deşi nu tocmai curat, însă cu osteneală” (28; 21).

„Una este întinarea rugăciunii, alta este nimicirea acesteia, alta este jefuirea şi alte meteahne (prihănirea) rugăciunii. Întinarea rugăciunii se petrece, când omul, stând în faţa lui Dumnezeu, se gândeşte la lucruri necuviincioase şi necurate. Nimicirea rugăciunii e când omul e robit de gânduri nefolositoare. Iar jefuirea rugăciunii când mintea celui ce se roagă se risipeşte pe nesimţite şi meteahna rugăciunii este asupreala oricărui gând, ce se apropie de noi în timpul rugăciunii” (28; 22).

„Petrecând mai mult în rugăciune şi neavând rodul, nu zice: eu n-am câştigat nimic. Căci chiar această petrecere în rugăciune este deja o agoniseală; şi care bine e mai înalt decât acesta, ca să te lipeşti de Domnul şi să petreci într-o unire cu El? (28; 29).

„Orânduirea (întocmirea) ta ţi-a arătat rugăciunea, căci teologii spun că rugăciunea este oglinda monahilor” (28; 34).

„Dacă cineva îţi cere să te rogi pentru el, apoi, deşi nu ţi-ai agonisit darul de rugăciune, nu te lepăda. Căci adesea credinţa celui ce-ţi cere rugăciunea va mântui pe acela ce se roagă pentru el, cu înfrângerea inimii” (28; 36).

„Sunt tari şi temeinice cele agonisite ani de-a rândul prin rugăciuni” (28; 40).

„În timpul rugăciunii să nu primeşti nici o nălucire a simţurilor, ca să nu cazi în nebunia minţii” (28; 42).

„Înştiinţarea că rugăciunea noastră a fost auzită de Dumnezeu, o primim chiar în timpul rugăciunii. Înştiinţarea este înlăturarea îndoielii; înştiinţarea este o descoperire vrednică de crezare a necunoscutului” (28; 43).

„Cere cu plâns, caută cu ascultare, bate cu îndelungă răbdare. Astfel, „cel ce cere, va lua, cel ce caută va afla, şi celui ce bate i se va deschide” (Mat. 7, 8):(28; 56).

„Mărturisind Domnului păcatele tale, nu intra în amănuntele faptelor trupeşti, aşa cum s-au petrecut ele, ca să nu ajungi vrăjmaş ţie însuţi” (28; 58).

„În timpul rugăciunii să nu priveşti la lucrările cele trebuincioase şi chiar la cele duhovniceşti. Altfel vei pierde pe cele mai bune” (28; 39).

„Dacă tu, neîncetat, te rogi Împăratului ceresc, împotriva vrăjmaşilor tăi, în toate năvălirile lor, apoi să fi cu bună nădejde, căci nu te vei osteni mult. Pentru că ei, singur de la sine, în curând se vor depărta de la tine, căci aceste duhuri necurate nu vor să vadă că tu primeşti cununi, pentru lupta cu ele prin rugăciune şi peste toate acestea, ei vor fi siliţi să fugă, fiind arşi de rugăciune ca de un foc” (28, 63).

„Fi cu bărbăţie în toate întâmplările şi Însuşi Dumnezeu va fi povăţuitorul tău în toate rugăciunile. Prin cuvinte nu te poţi învăţa să vezi; căci acest lucru e o putere firească; astfel şi bunăcuviinţa rugăciunii n-o poţi cunoaşte numai din învăţătură. Căci ea are, în sine, învăţător pe Dumnezeu, Care-l învaţă pe om înţelepciune, Care dă rugăciune celui ce se roagă şi Care binecuvintează anii celor drepţi” (Ps. 93,10 ; 1. Imp. 2, 9). (28 Q 64).

285

Reclame

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:06

Cuviosul Isichie Ierusalimneanul

Trecem acum la învăţăturile despre trezvie, lupta cu gândurile şi despre rugăciune ale Cuviosului Isichie, presbiterul din Ierusalim, unul din cei mai renumiţi şi mai adânci Părinţi nevoitori care, în tinereţe, a fost ucenicul Sf. Grigorie Teologul şi care s-a săvârşit în primul pătrar al secolului al cincilea. 1

„Luarea aminte este o liniştire a inimii necurmată de nici un gând, în care ea (luarea aminte) numai prin Hristos Iisus, Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu şi numai prin El singur totdeauna, necurmat şi neîncetat respiră, numai pe El îl cheamă, numai cu El se osteneşte cu bărbăţie împotriva vrăjmaşilor şi numai Lui, care are putere a ierta păcatele, I le mărturiseşte (păcatele). Un astfel de suflet, adesea în ascuns, îl cuprinde prin chemare pe Hristos, singurul care cercetează inimile, iar de ceilalţi oameni în fel şi chip încearcă să-şi ascundă desfătarea sa şi nevoinţa sa lăuntrică, ca nu cumva vrăjmaşul cel viclean, să-l îndemne, în ascuns, spre vreun păcat şi să nu-i nimicească lucrarea lui cea frumoasă” (Q 5).

„Trezvia este o înrădăcinare temeinică a cugetului (minţii) şi aşezarea lui la uşa inimii, astfel că el vede cum se apropie gândurile cele străine, aceşti tâlhari jefuitori, aude ce vorbesc şi ce fac aceşti pierzători şi ce fel de chip îi desenează şi-i conturează dracii, încercând să-i târască mintea în năluciri, s-o ademenească. Dacă o astfel de lucrare o vom petrece cu iubire de osteneli, apoi ea, dacă vrem, cu multă pricepere ne va arăta nouă meşteşugul războiului de gânduri” (Q 6).

„Frica îndoită, pe de o parte din pricină că ne părăseşte Dumnezeu, iar pe de altă parte din pricina ispitelor povăţuitoare prin întâmplările din viaţă, de obicei, naşte desimea privirilor în mintea omului, care vrea să pună oprelişte izvorului cugetelor şi faptelor celor rele. Pentru aceasta se întâmplă părăsirile şi ne trimit ispite neaşteptate de la Dumnezeu spre a ne îndrepta viaţa noastră, mai ales când cineva a gustat din dulceaţa odihnei ce vine de la acest bine; de la atenţie şi trezvie şi pe urmă a căzut în nepăsare.

De la această desime se naşte obişnuinţa; de la aceasta – o continuitate oarecare a trezviei, iar de la aceasta, după osebirea ei, încetul cu încetul, se naşte vederea războiului, după care urmează o rugăciune către Iisus, plină de răbdare (însoţită de osteneli), o împăcare dulce şi fără de năluciri a minţii şi o stare (minunată) ce vine de la Iisus (din unirea cu El)” (Q 7).

–––––––––

1 Cităm după cartea Ep. Teofan: Învăţăturile Sf. Părinţi despre rugăciune şi trezvie.

286

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:00

„Gândul care stă şi cheamă pe Hristos asupra vrăjmaşilor şi care aleargă spre El, e asemenea unei fiare care înconjurată de câini, stă cu bărbăţie împotriva lor, ascunzându-se într-o îngrădire oarecare. Văzând de departe uneltirile de gând ale nevăzuţilor vrăjmaşi, el neîncetat se roagă împotriva lor lui Iisus, făcătorul de pace şi prin aceasta rămâne nerănit de ele” (Q 8).

„Cel care se nevoieşte înlăuntru, în fiecare clipă trebuie să aibă următoarele patru lucrări: smerenia, luarea aminte peste măsură (atenţie), împotrivirea cu cuvântul (cugetelor) şi rugăciunea. Smerenia, pentru războiul lui cu nişte potrivnici ca diavolii cei trufaşi, mereu să aibă în mâna inimii ajutorul lui Hristos, căci Domnul urăşte pe cei mândri. Atenţie pentru ca să ţină inima sa fără vreun cuget, de ar părea el chiar bun. Împotrivirea cu vorba, pentru că de îndată ce vei pricepe cu agerimea minţii cine a venit, să-i vorbeşti împotrivă celui viclean cu mânie, după cum se zice: „şi voi răspunde cuvânt celor ce mă ocărăsc” (Ps. 118, 42) – Au nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? (Ps. 61, 1).

Rugăciunea, pentru ca, după împotrivirea cu vorba, să strigi din adâncul inimii, către Hristos, întru suspinuri negrăite. Şi atunci, cel ce se nevoeşte, singur va vedea cum vrăjmaşul lui se va risipi cu toată nălucirea lui şi va fi izgonit de numele cel închinat al lui Iisus, ca praful de vânt sau va pieri ca fumul” (Q 20).

„Cine n-are o rugăciune curată de gânduri, acela n-are armă pentru război – acea rugăciune, zic, care s-ar lucra neîncetat în ascunzişurile cele mai dinlăuntru ale sufletului şi ar biciui şi ar arde pe vrăjmaşul ce luptă într-ascuns, prin chemarea Domnului Iisus Hristos” (Q 21).

„Ţi se cuvine, prin privirea ageră şi încordată a minţii, să te uiţi înlăuntru ca să-i cunoşti pe cei ce intră. De îndată ce-i vei cunoaşte, prin vorbire împotrivă zdrobeşte capul balaurului şi totodată strigă cu suspinare către Hristos. Şi atunci vei căpăta simţirea prin încercare a sprijinului dumnezeiesc şi prea limpede vei vedea neprihănirea inimii” (Q 22).

„Ca şi cel ce ţine o oglindă în mână şi stă printre mulţi alţii, privind în oglindă îşi vede şi faţa sa cum este şi pe alţii care privesc în aceeaşi oglindă, aşa şi cel ce în întregime s-a coborât în inimă se vede în ea şi starea sa proprie, vede şi feţele negre ale arapilor celor de gând” (Q 23).

„Mintea nu poate învinge nălucirea drăcească numai singură prin sine; să nu îndrăznească la aceasta niciodată. Căci vrăjmaşii noştri sunt şireţi şi prefăcându-se învinşi, adeseori, de acolo de jos, prin slava cea deşartă, îi prăbuşesc pe luptători. Iar împotriva chemării lui Iisus nu pot suferi nici o clipă ca să stea şi să uneltească împotriva ta” (Q 24).

„Bagă de seamă, să nu cazi în părere de sine, asemenea lui Israel cel de demult; altfel vei fi dat şi tu vrăjmaşilor celor de gând. Căci acela, fiind izbăvit de egipteni, de către Dumnezeul tuturor, şi-a născocit sieşi un sprijinitor – idolul turnat” (Q 25).

„Sub idolul turnat înţelegi mintea noastră cea slabă care, atât timp cât cheamă pe Iisus Hristos asupra duhurilor răutăţii, cu uşurinţă le izgoneşte pe ele şi cu o pricepere plină de iscusinţă pune pe fugă puterile cele oştitoare ale vrăjmaşului, dar de îndată ce, fără de socotinţă, a îndrăznit să se bizuie pe sine, apoi cade şi se sfărâmă asemenea acelui, aşa zis, cu zborul repede” (Q 26).

„După cum e cu neputinţă ca Marea Roşie să apară pe tăria cerului printre altele şi după cum e cu neputinţă omului, care umblă pe pământ, să nu respire aerul de aici, la fel şi nouă ne este cu neputinţă să ne curăţim inima de cugetele cele pătimaşe şi a izgoni din ea pe toţi vrăjmaşii cei de gând, fără de chemarea deasă a numelui lui Iisus Hristos” (Q 28).

287

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:52

„Să fugim deci de volnicie, ca de o otravă aducătoare de moarte; iar agonisirea cea rea a uitării, cu toate cele ce ies din ea, s-o lecuim cu o foarte aspră păzire a minţii şi prin chemarea neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos, căci fără de El nu putem face nimic” (Q 32).

„După cum ploaia, cu cât mai mult cade pe pământ, cu atât mai mult îl înmoaie, aşa şi pământul inimii noastre se bucură şi se veseleşte de numele lui Hristos, rostit de noi, cu cât mai des este chemat acest nume” (Q 41).

„Cel ce nu poate să păşească pe calea duhovnicească, nu se îngrijeşte de cugetele cele pătimaşe, ci e ocupat numai de trup, sau e lacom cu pântecele, sau se desfrânează sau se întristează, se mânie şi ţine minte răul şi prin aceasta, îşi întunecă mintea sa, apucându-se de osteneală peste măsură, îşi destramă şi îşi prosteşte gândirea” (Q 49).

„După cum cel ce vatămă măduva plantei o usucă pe aceasta, toată, aşa să pricepi lucrurile şi în privinţa inimii omeneşti. În fiecare clipă trebuie luat aminte, căci răpitorii nu dormitează” (Q 78).

„Dacă omul nu va face voia lui Dumnnezeu şi legea Lui, înlăuntrul pântecelor, adică înlăuntrul inimii, apoi nici în afară nu le va îndeplini cu uşurinţă” (Q 88).

„După cum sarea cea simţită îndulceşte pâinea şi orice mâncare, păstrează carnea de stricăciune şi o păzeşte întreagă mult timp, astfel pricepe şi despre păzirea cu mintea a dulceţii de gânduri şi a lucrării celei minunate din inimă. Căci şi ea, dumnezeieşte îl îndulceşte şi pe omul cel dinlăuntru şi pe cel de dinafară, izgoneşte duhoarea (putoarea) cugetelor celor rele şi ne ţine mereu în bine” (Q 87).

„Cu cât mai cu stăruinţă vei lua aminte la mintea ta, cu atât te vei ruga lui Iisus cu o dorinţă mai caldă; şi iarăşi cu cât vei supraveghea mintea mai cu nepăsare, cu atât te vei depărta de Iisus. Şi după cum cea dintâi, cu putere, curăţă văzduhul minţii, aşa şi aceasta din urmă, abaterea de la trezvie şi chemarea cea cu dulceaţă a lui Iisus, de obicei, o întunecă cu totul. E firesc, ca acest lucru să se petreacă aşa după cum am spus şi altfel nici nu se petrece. Acest lucru îl va cunoaşte din încercare, când îl vei încerca cu fapta. Căci virtutea şi mai ales o astfel de despărţire plină de dulceaţă şi născătoare de lumină de obicei nici nu se învaţă altfel decât prin încercare” (Q 90).

„Se naşte în minte, o oarecare stare dumnezeiească de la aducerea aminte neîncetată şi de la chemarea Domnului nostru Iisus Hristos, dacă nu vom fi nepăsători faţă de ruga cea de totdeauna din suflet către El, faţă de necurmata trezvie şi despre singurul lucru neapărat trebuincios. Şi într-adevăr, noi trebuie să avem un singur lucru, totdeauna săvârşit în acelaşi fel – de a-L chema pe Iisus Hristos Domnul nostru, strigând cu o aprindere de inimă către El, ca să ne dea să ne împărtăşim şi să gustăm din Sfânt numele Lui. Căci îndesirea este maica obişnuinţii, atât în ce priveşte virtutea, cât şi în ce priveşte păcatul; iar obişnuinţa stăpâneşte după aceea, ca şi o fiară. Ajungând într-o astfel de stare, mintea singură îşi caută pe potrivnici, după cum câinele de vînătoare caută iepurele în tufiş; însă acesta îl caută ca să-l înghită, iar acela ca să lovească şi să împrăştie” (Q 97).

„Deci, de fiecare dată când ni se întâmplă să se înmulţească cugetele cele viclene în noi, să aruncăm în mijlocul lor chemarea Domnului pentru Iisus Hristos şi îndată vom vedea că ele încep să se împrăştie ca fumul în aer, după cum ne-a învăţat încercarea. Când după acestea, mintea va rămâne singură (fără cugetele care o tulbură), să ne apucăm iarăşi de luarea aminte necurmată şi de chemare. Astfel vom face, de fiecare dată, când suferim o astfel de ispită” (Q 98).

288

septembrie 2, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 16:00

„Când noi ticăloşii ne vom învrednici cu frică şi cu cutremur să ne împărtăşim de dumnezeieştile şi preacuratele taine ale lui Hristos Dumnezeu şi Împăratul nostru, atunci să arătăm mai multă trezvie, pază a minţii şi o luare aminte riguroasă, ca focul acesta dumnezeiesc, adică trupul Domnului nostru Iisus Hristos, să nimicească păcatele noastre şi întinăciunile noastre, cele mici şi cele mari. Căci, pătrunzând în noi, el îndată izgoneşte din inimă pe duhurile cele viclene ale răutăţii şi ne lasă nouă
păcatele de mai înainte; şi atunci mintea noastră rămâne slobodă de sâcâiala neliniştită a cugetelor celor viclene. Dacă după aceasta, stând la uşa inimii, vom păzi cu stăruinţă mintea noastră, apoi când ne vom învrednici iarăşi de Sfintele Taine, dumnezeiescul trup, tot mai mult şi mai înalt, ne va lumina mintea noastră şi o va face să strălucească asemenea unei stele” (Q 101).

„Uitarea stinge de obicei paza minţii, după cum apa stinge focul. Însă rugăciunea neîncetată a lui Iisus, cu o trezvie fără de slăbire, până în cele din urmă, o izgoneşte (pe uitare) din inimă. Rugăciunea are nevoie de trezvie, ca şi o candeluţă mică de lumina unei lumânări” (Q 102).

„Războiul de gând, trebuie dus ca şi războiul cel obişnuit. Cel dintâi lucru e luarea aminte; pe urmă, când vom vedea că s-a apropiat un cuget vrăjmaş, să aruncăm asupra lui cu mânie cuvinte de blestem din inimă; al treilea lucru după aceasta – să ne rugăm împotriva lui, îndreptându-ne inima spre chemarea lui Iisus Hristos, ca să se risipească această nălucire drăcească de îndată, ca să nu cumva mintea să se ducă după această nălucire, ca un copil momit de un scamator iscusit” (Q 105).

„După cum nu poţi petrece viaţa aceasta fără mâncare şi băutură, la fel fără de paza minţii şi curăţia inimii, ceea ce e şi se numeşte trezvie, e cu neputinţă să ajungă sufletul la ceva duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu, sau să se izbăvească de păcatul de gând, deşi cineva prin frica de chinuri s-ar sili pe sine să nu greşească” (Q 109).

„Însă şi acei care, dintr-o silinţă oarecare, se înfrânează cu fapta de la păcat, sunt fericiţi înaintea lui Dumnezeu, înaintea îngerilor şi oamenilor, pentru că ei sunt silitori care răpesc împărăţia cerurilor (Mat. 11,12), (Q 110).

„Chipul nevoinţelor simţite, trupeşti, de dinafară, este Vechiul Testament, iar Sfânta Evanghelie care este Noul Testament este chipul luării aminte, sau al curăţiei inimii. Şi după cum Vechiul Testament nu ducea la desăvârşire, nu mulţumea şi nu încredinţa pe omul cel dinlăuntru ca plăcut lui Dumnezeu, căci legea, zice Apostolul, n-a adus nimic la desăvârşire (Evr. 7,19), ci împiedică numai păcatele cele grosolane; astfel să înţelegi şi despre neprihănirea cea trupească şi despre nevoinţele trupului, despre post, zic, despre înfrânare, culcatul pe pământ, starea în picioare, priveghere şi celelalte, care privesc de obicei trupul şi odihnesc partea cea pătimaşă a trupului, de mişcările cele păcătoase.

Desigur că sunt bune şi toate acestea, după cum este spus şi despre Vechiul Testament (că legea este bună); pentru că serveşte la obişnuirea (învăţarea) omului nostru celui de dinafară şi la păzirea de faptele cele pătimaşe. Însă nevoinţele acestea nu sunt paznici şi de păcatele cele de gând sau opritorii lor, adică nu sunt în stare să ne izbăvească pe noi de pizmă, de mânie şi celelalte” (Q 112).

289

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:52

„Iar curăţia inimii, adică păzirea şi păstrarea minţii, a cărei chip este Noul Testament, dacă e păzit de noi cum se cuvine, toate patimile şi tot răul îl curmă din inimă şi îl dezrădăcinează şi în locul lui aduce în inimă bucurie, bună nădejde, zdrobirea, plânsul, lacrimile, cunoaşterea de sine şi a păcatelor sale, aducerea aminte de moarte, adevărata smerenie, o dragoste nemăsurată către Dumnezeu şi oameni şi oarecare îndulcire dumnezeiească din inimă (Q 113).

„După cum celui ce umblă aici pe pământ îi este cu neputinţă să nu spintece acest aer, aşa-i cu neputinţă şi inimii omeneşti să nu fie neîncetat luptată de demoni, sau să nu fie supusă înrâuririi lor celei ascunse, deşi cineva şi-ar petrece nevoinţele trupeşti cu asprime” (Q 114).

„Cu amărăciune de la otrava gândurilor celor rele ce umple inima noastră când noi, neîngrijindu-ne din pricina uitării, suntem, pentru mult timp, îndepărtaţi de la luarea aminte şi rugăciunea lui Iisus.
Însă când, din dragostea faţă de cele dumnezeieşti, cu osârdie tare, cu rânduială, vom începe în lucrătoria cea de gând (adică în atelierul gândurilor, în inimă) să săvârşim acolo cele spuse mai sus, adică luarea aminte şi rugăciunea, apoi ea (inima) iarăşi se umple de dulceaţă, într-o simţire de desfătare cu o bucurie oarecare fericită. Abia atunci luăm noi hotărâri ferme de a umbla pururea întru liniştirea inimii şi nu pentru altceva, ci pentru dulceaţa şi bucuria plăcută ce o simţim de la ea în suflet” (Q 120).

„Ştiinţă a ştiinţelor şi artă a artelor este priceperea de a-ţi cârmui gândurile cele răufăcătoare. Cel mai bun mijloc împotriva lor şi cea mai de nădejde tragere a lor pe sfoară e ca în Domnul să te uiţi, când apare asupreala lor şi să-ţi păzeşti mereu gândul curat, după cum păzim ochiul cel trupesc, cu el însuşi privind cu toată agerimea ca să nu se apropie de el ceva care l-ar putea vătăma şi în fel şi chip să nu laşi să ajungă până la el nici cel mai mic firicel de praf” (Q 121).

„După cum zăpada nu va naşte flacără, apa nu va naşte foc, spinul – smochine – astfel şi inima fiecărui om nu va scăpa de cugetele, de cuvintele şi de faptele cele drăceşti, dacă nu va curăţi cele dinlăuntru ale sale, nu va uni trezvia cu rugăciunea lui Iisus şi nu va merge cu toată stăruinţa, grăbindu-se spre cele ce sunt înainte.

Un suflet care nu-şi ia aminte de sine” neapărat va fi neroditor în ce priveşte gândurile cele bune şi fără de prihană, asemenea unui catâr fără de rod pentru că el nu are nici priceperea înţelepciunii celei duhovniceşti. Într-adevăr, chemarea numelui lui Iisus şi golirea de cugetele cele pătimaşe este o lucrare dulce, care statorniceşte pacea sufletului” (Q 122).

„Mintea se întunecă şi devine neroditoare, când monahul său va vorbi cu cineva despre lucrurile lumeşti, sau în gând va pălăvrăgi despre ele, sau când trupul cu mintea cu deşertăciune se vor ocupa de ceva din cele simţite, sau când, în genere, el se dedă la cele deşarte: căci, în acest caz, imediat după aceasta, el pierde căldura, zdrobirea, îndrăzneala către Dumnezeu şi cunoaşterea (adică cunoaşterea ordinei divine şi aducerea aminte de Dumnezeu; cade în uitarea de Dumnezeu şi de rânduielile Lui); aşa încât luând aminte la mintea noastră, într-atât ne luminăm şi întrucât nu ascultăm de minte, într-atât ne întunecăm” (Q 127).

„Cugetele ce apar împotriva voinţii noastre stau în inimă; de obicei, sunt şterse de rugăciunea lui Iisus cea cu trezvie, cea din adâncurile gândurilor inimii” (Q 137).

După cum fără de o corabie mare nu poţi trece peste adâncurile mării, astfel, fără chemarea lui Iisus Hristos, e cu neputinţă să izgonim momeala unui cuget viclean” (Q 142).

290

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:46

„Vorbirea împotrivă împiedică mersul de mai departe al cugetelor, iar chemarea (numelui lui Iisus Hristos) le izgoneşte din inimă. De îndată ce se formează în suflet momeala, prin închipuirea unui lucru simţit, bunăoară a omului care ne-a batjocorit, sau a unei frumuseţi femeieşti, sau a argintului şi aurului, sau când toate acestea una după alta vor trece prin mintea noastră, atunci de la sine se va vedea, că mintea noastră e gata să împlinească cugetele sau ale ţinerii de minte a răului, sau ale curviei, sau ale iubirii de argint.

Deci, dacă mintea noastră e încercată şi învăţată, încât să se poată păzi de momeli şi să vadă limpede ca ziua nălucirile ademenitoare şi înşelările celor vicleni, apoi, îndată, cu o izbitură prin împotrivirea cu cuvinte şi prin rugăciunea lui Iisus Hristos, uşor stinge săgeţile aprinse ale diavolului prin împotrivirea cu cuvinte, neîngăduindu-i să se ia pe urma nălucirilor, de îndată ce ele vor apărea, nici cugetelor noastre să se însoţească prin consimţire cu nălucirea momelii, sau să vorbească prietenos cu ea, sau să se însoţească cu ea în zgomotul gândurilor multe, după care lucru, cu o oarecare necesitate, ca zilele după noapte, urmează şi faptele cele rele” (Q 143).

„Prea aspru şi prea greu le pare oamenilor ca să se liniştească cu sufletul de orice cuget. Şi, într-adevăr, acest lucru e greu şi dureros; căci nu numai celor ce nu sunt iniţiaţi în tainele războiului duhovnicesc le este greu până la durere ca să închidă şi să oprească cele fără de trup în casa trupului, ci şi acelora care s-au iscusit în războiul cel nematerialnic dinlăuntru. Însă cine, prin rugăciunea cea neîncetată, Îl are în piept pe Iisus, acela, după Proorocul, nu se va osteni urmându-I Lui şi ziua omului nu o va pofti (Ier. 17, 16), pentru frumuseţea, plăcerea şi dulceaţa lui Iisus şi de vrăjmaşii săi – dracii cei necuraţi – care umblă în jurul lui nu se va ruşina, ci le va grăi lor în porţile inimii (Ps.126, 5) şi cu Iisus îi va izgoni îndărăt” (Q 148).

„Sufletul, zburând după moarte în văzduh spre porţile cerului şi nici acolo nu se va ruşina de vrăjmaşii săi, având după sine pe Hristos, ci şi atunci ca şi acum, cu îndrăzneală, va grăi către ei în porţi. Numai că până la ieşirea sa (din lume), să nu se plictisească zi şi noapte a striga către Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi El va face izbăvirea lui în curând, după făgăduinţa Sa dumnezeiească cea nemincinoasă, pe care a rostit-o în pilda despre judecătorul cel nedrept; adevăr vă spun vouă, că vă va face izbândire în curând (Luca, 18, 8), şi în viaţa aceasta şi la ieşirea din trup” (Q 149).

„Dacă începând a vieţui întru atenţia minţii, cu trezvia vom însoţi şi vom reuni şi cu vorbirea împotrivă vom uni rugăciunea, apoi vom merge bine pe calea cea a gândurilor, ca cu o făclie de lumină, cu numele cel închinat şi sfânt al lui Iisus Hristos, pe de o parte măturând şi curăţind, iar pe de alta, împodobind şi dereticând casa inimii. Dar dacă ne vom bizui numai pe trezvie sau luare aminte, apoi, în curând, suferind năvălirea vrăjmaşilor, vom cădea, fiind doborâţi.

Şi vor începe atunci întru toate a ne doborî pe noi aceşti mişei uneltitori de rele, iar noi vom începe tot mai mult a ne înfăşura de poftele cele rele, ca cu nişte mreje; sau şi la o junghiere desăvârşită din partea lor lesne ne vom supune, dacă nu vom avea în noi această sabie purtătoare de biruinţă a numelui lui Iisus Hristos. Căci numai această sabie sfântă, fiind învârtită necontenit, într-o inimă golită de orice chip, poate să-i pună pe fugă şi să-i taie, să-i ardă, să-i mistuie, după cum mistuie focul paiele” (Q 152).

„După cugetele cele simple şi nepătimaşe urmează cele pătimaşe, după cum am cunoscut noi din încercarea şi observaţia îndelungată; şi cele dintâi sunt intrare pentru cele din urmă, cele nepătimaşe pentru cele pătimaşe” (Q 163).

„Corabia nu se va mişca înainte fără apă; nu va spori deloc nici paza minţii fără de trezvia cea cu smerenie şi cu rugăciunea cea de totdeauna a lui Iisus Hristos” (Q 168).

291

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: