Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

august 27, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:36

Astfel, Fecioara cea plină de daruri, alegându-şi cele mai de cuviinţă şi mai potrivite în toată firea, socotea rugăciunea minţii drept minunată şi preaslăvită şi mai bună decât orice cuvânt. Căutând însă cum să vorbească cu Dumnezeu mai meşteşugit şi mai de aproape, ea venea spre El cu o rugătoare hirotesită de Sine (Sfinţită prin puterea mâinilor) sau, mai bine zis, ca una ce e aleasă de Dumnezeu”.

Şi mai jos: „Văzând, că din cele ce există nu e nimic mai bun pentru om decât rugăciunea, tinde cu stăruinţă tare spre rugăciune, face din nou, ceva mai mare şi mai desăvârşit şi descopere şi lucrează, şi celor care vin după acestea le predă lucrarea ca cea mai înaltă spre vedere, o vedere cu atât mai mare faţă de cele spuse mai sus, cu cât adevărul e mai presus de nălucire.

Însă, adunându-vă toţi în sine şi curăţindu-vă mintea, auziţi măreţiă tainei: eu vreau să spun un cuvânt care deşi foloseşte întreaga adunare, ce poartă numele lui Hristos, încă îi priveşte mai mult pe cei ce s-au lepădat de lume. Cel ce a gustat ceva din bunurile cele viitoare, deja numai pentru că s-a lepădat de lume, care se şi aşază în rând cu Îngerii şi-şi agoniseşte vieţuirea în ceruri, acesta să dorească să urmeze, după puterea sa, pe Mireasa cea pururea Fecioară, Care cea dintâi şi singură, din pruncie s-a lepădat de lume pentru pacea lumii”.

Şi mai jos: „Dar căutând ceea ce e mai de trebuinţă rugătorilor pentru convorbire, care nu e altceva decât rugăciunea, Fecioara află sfinţita liniştire – liniştirea minţii, depărtarea lumii, uitarea celor dejos şi tăinuitoarea înţelesurilor celor de sus, prefacerea spre cele mai bune. Această lucrare, ca o adevărată suire spre vederea Celui ce există într-adevăr, sau mai bine, ca să spunem mai drept, spre vederea lui Dumnezeu, este ca o indicare scurtă pentru sufletul celui ce într-adevăr şi-a agonisit lucrarea. Oricare altă virtute este ca o lecuire faţă de neputinţele sufletului, ca o desăvârşire oarecare mărginită şi un chip al lucrătorilor lui Dumnezeu.

Şi de aceea, omul se îndumnezeieşte nu prin. cuvinte sau printr-o cumpătare chibzuită faţă de cele văzute – toate acestea sunt pământeşti, josnice, omeneşti, ci prin petrecerea în liniştise, pentru că prin aceasta ne rupem şi ne depărtăm de cele de jos şi ne suim spre Dumnezeu.

Răbdând prin rugăciuni şi rugi zi şi noapte în cămara vieţuirii de liniştire, noi ne apropiem oarecum şi venim la această fire neapropiată şi fericită. Cei ce rabdă astfel, curăţindu-şi inimile prin sfinţita liniştire şi printr-însa s-au unit în chip negrăit cu lumina cea mai presus de simţuri şi de minte, văd în sine pe Dumnezeu, ca într-o oglindă. Deci liniştirea este o grabnică şi scurtă îndrumare ca ceea ce ne uneşte mai cu spor cu Dumnezeu, mai ales pe cei ce o ţin pe ea în toată plinătatea. Iar Fecioara
care, aşa să zicem, de la unghiile moi (adică din cea mai fragedă pruncie) a petrecut în ea, ce este cu Ea? Ea, ca ceea ce a petrecut într-o liniştire mai presus de fire, chiar din vârsta prunciei, de aceea Ea singură dintre toate a şi născut fără ispitire bărbătească pe Dumnezeu-Omul şi Cuvântul”.

Şi mai jos: „De aceea şi Preacurata, lepădându-se chiar, aşa să zicem, de petrecerea şi zarva din lume, s-a depărtat de oameni şi fugind de vieţuirea cea în păcate şi-a ales o viaţă nevăzută de nimeni şi fără a comunica cu cineva petrecerea întru cele ce nu se putea intra. Aici, dezlegându-se de orice legătură materialnică şi scuturând orice împărtăşire şi dragoste faţă de toate şi trecând chiar îngăduinţa faţă de trup, Ea şi-a adunat mintea întreagă într-o împărtăşire cu El şi în petrecere şi în luare aminte şi într-o rugăciune dumnezeiască neîncetată. Şi prin ea petrecând singură în sine şi întocmindu-se mai presus de tulburarea cea felurită şi de gânduri, şi simplu, mai presus de orice chip şi lucru, Ea îşi săvârşea călătoria cea nouă şi negrăită spre cer, care este să zic aşa o tăcere de gând.

364

Reclame

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:26

Şi stăruind în acestea şi luând aminte cu mintea, întrece toate zidirile şi făpturile, şi mult mai bine decât Moise, vede slava lui Dumnezeu şi priveşte harul lui Dumnezeu, care nu este supus deloc puterii simţurilor – această iederă cu bună bucurie şi sfinţită a sufletelor şi minţilor celor neîntinate, de care împărtăşindu-se Ea, după cântăreţii cei dumnezeieşti, este norul cel luminos de apă, într-adevăr vie şi zorile zilei celei înţelegătoare şi căruţa cea în chipul focului şi Cuvântului” (Sfântul Grigorie Palama).

Din aceste cuvinte ale dumnezeiescului Grigorie Palama, cel ce are minte poate să înţeleagă mai limpede decât soarele că Prea Curata Fecioară de Dumnezeu Născătoare, petrecând în Sfânta Sfintelor, s-a suit prin rugăciunea minţii la cea mai mare înălţime a vederii lui Dumnezeu şi prin lepădarea de lume pentru pace, prin sfinţita liniştire a minţii într-o neîncetată rugăciune
dumnezeiască şi luare aminte şi cu suirea prin lucrare la vederea lui Dumnezeu, singură de la sine a dat dumnezeiescului cin monahal pildă de vieţuire cu luare aminte după omul cel dinlăuntru; ca monahii, care s-au lepădat de lume; privind la Ea, mai stăruitor să se silească, pe cât e cu putere, prin rugăciunile Ei, să fie în sudorile şi ostenelile monahale, spuse mai sus, urmaşii Ei.

Şi cine va fi în stare să laude după vrednicie dumnezeiasca rugăciune a minţii, lucrătoarea căreia spre pilda folosului şi propăşirii monahilor a fost, după cum s-a spus, Însuşi Maica lui Dumnezeu, povăţuită de îndrumarea Sfântului Duh?

Însă spre întărirea şi spre încredinţarea cea fără de îndoială a celor ce se îndoiesc de ea ca de un lucru nemărturisit şi nesigur, a venit vremea să arătăm ce fel de mărturii aduc despre ea purtătorii de Duznnezeu Părinţi, care au scris despre ea, fiind luminaţi de harul cel dumnezeiesc din Sfânta Scriptură.

Dumnezeiasca rugăciune a minţii are temelie neclintită în cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; „iar tu, când te rogi intră în cămara ta şi închizând uşile tale, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare” (Mat. 6, 6).

Aceste cuvinte, după cum s-a spus deja în capitolul întâi, luminătorul a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur, prin înţelepciunea cea dată de Dumnezeu, în privinţa rugăciunii celei. fără de glas, tainice, înălţată din adâncul inimii, aducând ca mărturie din Sfânta Scriptură pe văzătorul de Moise şi pe Sfânta Ana, mama proorocului Samuel, şi pe dreptul Avel şi sângele lui, care strigă din pământ – că ei au fost auziţi de Dumnezeu în rugăciunea lor, fără să scoată vreun glas.

Acest mare sfânt Ioan Gură de Aur, învăţător al lumii întregi, gura lui Hristos a mai expus învăţătura dcspre această dumnezeiască rugăciune şi separat încă în trei cuvântări, după cum scrie despre aceasta martorul cel nemincinos, prea fericitul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, în Cap. 294 al cărţii sale, pe care întreaga Sfânta Sobornicească Biserică a Răsăritului o are în mare cinste, ea pe un stâlp şi o întărire a adevărului.

Iar stâlpul cel de foc şi gura Duhului Sfânt cea de foc, ochiul Bisericii, Vasilie, zic cel Mare, lămurind expresia Sf. Scripturi: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, lauda Lui pururea în gura mea (Ps. 33); frumos ne învaţă despre gura minţii şi lucrarea minţii, aducând dovezi din Sfânta Scriptură, ale cărui cuvinte pline de Dumnezeiască înţelepciunc le înfăţişez după cum urmează: „Lauda Lui pururea în gura mea”. Se pare că proorocul vorbeşte cele cu neputinţă, cum poate fi lauda lui Dumnezeu pururea în gura omenească? Când omul vorbeşte despre lucrurile obişnuite lumeşti, apoi atunci el n-are în gură lauda lui Dumnezeu; desigur că şi când doarme tace; dar şi când mânâncă şi bea apoi cum poate gura lui să înalţe laudă?

365

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:14

La aceasta răspundem, că este o gură oarecare a omului dinlăuntru cu care se hrăneşte împărtăşindu-se de Cuvântul vieţii, care este pâinea ce s-a coborât din ceruri (Ioan, 6, 33). Despre această gură a zis proorocul: „deschis-am gura mea şi am tras Duh (Ps.118, 131). Spre acest lucru ne îndeamnă şi Domnul, ca gura aceasta să o avem lărgită pentru a primi îndeajuns hrana cea adevărată, zicând: „lărgeşte-ţi gura ta şi o voi umple pe ea” (Ps. 80, 9).

De aceea, chiar şi odată însemnat şi întărit întru priceperea sufletului, gândul de Dumnezeu se poate numi lauda lui Dumnezeu, care pururea se află în suflet. Şi după cuvântul Apostolului, cel stăruitor toate le poate face spre slava lui Dumnezeu, astfel că orice lucru şi orice cuvânt şi orice lucrare a minţii are însemnătatea de laudă. Că de mănâncă cel drept, sau de bea, sau altceva de face, toate spre slava lui Dumnezeu le face (I Cor.10, 31).

„La unul ca acesta, inima îi veghează, chiar dacă el doarme” zice Sf. Vasilie. Tot din cuvintele lui se vede că afară de gura trupului, mai este o gură şi a minţii şi este o lucrare a minţii şi o laudă care se face gânditor în omul cel dinlăuntru.

Cel de un nume cu fericirea, soarele Egiptului, sau mai bine zis a toată lumea, care a strălucit prin negrăitele daruri ale Sfântului Duh, omul cel ceresc, marele, zic Macarie, în cuvintele sale cele cereşti despre această rugăciune, zice aşa: „Creştinul trebuie să aibă pururea aducerea aminte de Dumnezeu, pentru că este scris: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta” (Mat. 22, 37).

Nu numai atunci el trebuie să-L iubească pe Dumnezeu când intră în templul de rugăciune, ci şi „umblând” şi vorbind, şi mâncând, şi bând, să aibă aducerea aminte de Dumnezeu şi dragoste şi dorinţă; pentru că El zice: „Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Mat. 6, 21), şi celelalte.

Prea cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru cel din vechime sfântul Nil Pustnicul, despre învăţătura tainică, adică despre rugăciunea lui Iisus, cea săvârşită cu mintea în inimă, aduce ca dovadă cuvintele dumnezeieştii Scripturi: „Încălzitu-s-a inima mea întru mine, şi întru învăţătura mea s-a aprins un foc” (Ps. 38, 4).

366

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:00

Cuviosul Simeon, cel mărturisit în cartea pomenită mai sus a fericitului Simeon Tesaloniceanul, care în mijlocul cetăţii împărăteşti ca un soare a strălucit cu rugăciunea minţii din negrăitele daruri ale Sfântului Duh şi de aceea de întreaga Biserică e numit Noul Teolog – în cuvântul său despre cele trei chipuri de rugăciune, scrie despre rugăciunea minţii şi despre luarea aminte astfel: „Sfinţii Părinţii noştri, auzind pe Domnul vorbind că din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele, şi că acestea sunt care spurcă pe om (Matei 15, 19-20), au părăsit orice lucru şi s-au nevoit numai întru această pază a inimii, că odată cu această lucrare, ei uşor vor agonisi şi orice altă virtute.

Iar fără această lucrare nu e cu putinţă să agoniseşti şi să reţii nici o virtute”. Aceste cuvinte ale cuviosului ne arată limpede că cuvintele Domnului, spuse mai sus, dumnezeieştii Părinţi şi le au mărturie şi temelie pentru paza inimii, adică chemării lui Iisus cu gândul. Acest cuvios mai aduce încă spre dovedirea dumnezeieştii rugăciuni a minţii şi alte expresii din Sf. Scriptură, zicând:

„despre aceasta zice şi Eclesiastul: Veseleşte-te tinere în tinereţea ta, şi umblă în căile inimii tale fără de prihană, şi depărtează iuţimea de la inima ta” (Ecl. 11, 9-10); şi „Dacă Duhul celui ce te stăpâneşte va veni peste tine, nu-ţi părăsi locul tău” (Ecl.10, 4); însă loc el numeşte inima, după cum şi Domnul a zis: „Din inimă ies gândurile cele rele” (Mat.15, 19). Şi iarăşi: „Nu vă înălţaţi” (Luca 12, 29), adică nu vă risipiţi mintea voastră încoace şi încolo. Şi iarăşi: „Strâmtă este uşa şi îndurerată este calea ce duce spre viaţă”(Matei, 7, 14); de asemenea: „Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei 5, 8), adică cei ce n-au în sine nici un gând al acestui veac.

Şi Apostolul Petru zice: „Treziţi-vă, priveghiaţi, căci potrivnicul vostru diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând să înghită pe cineva” (1 Petru, 5, 8). Şi Apostolul Pavel scrie lămurit către Efeseni despre paza inimii, zicând: „Nu este lupta noastră împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva începătorilor şi stăpânilor şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celei de sub ceruri” (Efes. 6, 12).

Cuviosul Isichie presbiterul, teologul şi dascălul Bisericii din Ierusalim, prietenul şi împreună vorbitorul şi purtătorului de Dumnezeu Cuviosului Părintelui nostru Eftimie cel Mare, care a scris înţelepţit de Dumnezeu, luminat de harul cel dumnezeiesc, despre această sfinţită chemare de gând a lui Iisus în inimă, adică despre rugăciunea minţii, o carte de două sute de capete aduce despre aceasta dovezi din Sf. Scriptură următoarele:

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mat. 5, 8): de asemenea: Ia aminte la tine însuţi, să nu fie în inima ta un cuvânt tainic al fărădelegii (Deut. 15, 9); de asemenea: dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea (Ps. 5, 3); de asemenea: Fericit cel ce va lua şi va zdrobi pe pruncii tăi de piatră (Ps. 136, 9); aşişderea: în dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului, ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea (Ps. 100, 8); aşişderea: găteşte-te Israile, ca să chemi numele Domnului Dumnezeului tău (Amos 4, 12); şi Apostolul: neîncetat vă rugaţi (1 Tes. 5, 17); şi Însuşi Domnul zice: fără de Mine nu puteţi face nimic.

Cel ce petrece întru Mine şi Eu întru el, acela va face roadă multă. Iar cine nu petrece întru Mine, se va arunca afară ca viţa (Ioan 15, 5-6); aşişderea: din inimă ies gândurile cele rele, uciderile, preacurviile, acestea sunt care spurcă pe om (Mat. 15, 19); de asemenea: Voiesc să fac voia Ta, Dumnezeule şi legea Ta e în inima mea (Ps. 39, 9), şi celelalte pe care le las pentru mulţimea lor. Dumnezeiescul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan Scărarul aduce, despre această sfinţită rugăciune şi adevărată liniştire a minţii, mărturia dumnezeieştii Scripturi, zicând:

marele lucrător al marei şi desăvârşitei rugăciuni a zis: vreau să spun cu mintea mea cinci cuvinte (1 Cor. 14, 12) şi celelalte: şi iarăşi: gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea (Ps. 56, 8); aşişderea: eu dorm, dar inima mea veghează (Cânt.Cânt. 5, 2); de asemenea: Strigat-am cu toată inima mea (Ps.118,145), adică cu trupul şi sufletul şi celelalte.

367

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:21

Dumnezeiescul Părintele nostru Filotei; egumenul mănăstirii Rugul aprins al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, din muntele Sinai, care a întocmit pentru paza cea de gând a inimii o cărticică mică de capete, mărgăritare fără de preţ ale înţelepciunii celei dumnezeieşti, pline de negrăită dulceaţă cerească a Sfântului Duh, pune drept temelie neclintită la cuvintele sale, expresiile Sf. Scripturi: în dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului (Ps. 100, 10), şi celelalte; precum:

Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21); şi: asemănat-s-a împărăţia cerurilor cu grăuntele de muştar şi cu mărgăritarul şi cu aluatul; şi iarăşi: fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5); şi iarăşi; cu toată paza păzeşte-ţi inima ta (Pilde 4, 23); şi: curăţeşte cele dinlăuntru ale paharului, ca să fie curate şi cele de dinafară (Mat. 23, 26); şi: nu este lupta noastră împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva începătorilor, stăpânilor şi stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii celei de sub ceruri (Efes. 6,12); de asemenea:

Treziţi-vă, privegheaţi, căci potrivnicul nostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutând să înghită pe cineva; împotriviţi-vă lui cu credinţă tare (1 Petru 5, 8-9); aşişderea: după omul cel dinlăuntru mă îndulcesc legii lui Dumnezeu, însă văd în mine altă lege, care se oşteşte împotriva legii minţii mele şi mă robeşte (Rom. 7, 22-23) şi celelalte.

Dumnezeiescul părintele nostru Diadoh, Episcopul Foticeii, mărturisit în cartea Ierarhului lui Hristos, Simeon Tesaloniceanul pomenit mai sus, pune, prin cuvântul său plin de înţelepciune duhovnicească din cer, în cartea lui cea dumnezeiască se află o sută de capete despre rugăciunea lui Iisus, cea făcută cu mintea în inimă, următorul temei din dumnezeiasca Scriptură: Nimeni nu poate numi pe Iisus Domn, fără decât numai prin Duhul Sfânt (1 Cor.12, 3); şi din pilda Evangheliei despre negustorul care caută mărgăritare bune, aduce următoarele cuvinte: acesta este mărgăritarul cel mai de preţ, pe care-l poate agonisi acela care îşi va vinde averea sa şi pentru aflarea lui va avea o bucurie negrăită şi altele.

Cuviosul Părintele nostru Nichifor Postnicul, pomenit în aceeaşi carte a Sfântului Ierarh Simeon, pomenit mai sus, în cuvântul său despre paza inimii, plin de folos duhovnicesc fâseamănă această lucrare de gând a rugăciunii din inimă, unei comori ascunse într-un ogor şi o numeşte făclie aprinsă, citînd expresiile din Sf. Scriptură: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21), şi:   nu este lupta noastră împotriva sângelui şi cărnii (Efes. 6, 12); aşişderea: ca să lucreze şi să păzească (Gen. 2, 15) şi celelalte.

Fericitul şi purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Grigorie Sinaitul, care prin lucrarea acestei dumnezeieşti rugăciuni s-a suit la cea mai înaltă vedere a lui Dumnezeu şi ca un soare a strălucit cu darurile Sfântului Duh, în Sfântul Munte Athos şi în celelalte locuri, care a alcătuit „Treimicile”, ce se cântă în fiecare săptămână după canonul Treimic în Sfânta Sobornicească Biserică a Răsăritului în toată lumea, de asemenea şi canonul de Viaţă făcătoarei Cruci, care a cuprins scrierile tuturor părinţilor celor purtători de duh şi care a întocmit o carte, plină de tot folosul duhovnicesc, în care, mai mult decât toţi sfinţii, amănunţit învaţă despre această dumnezeiască rugăciune lucrată cu sfinţenie de către minte în inimă şi aduce spre întărirea cuvintelor sale din Sfânta Scriptură, următoarele:

Adu-ţi aminte de Domnul Dumnezeul tău pururea (Deut.8, 18); aşişderea: dimineaţa seamănă sămânţa ta şi seara să nu înceteze mâna ta (Ecl. 11, 6), şi celelalte; de asemenea: De mă voi ruga cu limba, adică cu gura, duhul meu, adică glasul meu, (să ştii că gura şi limba, şi duhul şi glasul e una şi aceeaşi), iar mintea mea e fără de rod, ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea; şi: Vreau să spun cinci cuvinte cu mintea mea (1 Cor.14, 14, 19), şi celelalte, aducând ca martor şi pe Scărarul, care referă aceste cuvinte la rugăciune.

De asemenea: Împărăţia cerurilor să ia cu sila şi numai cei ce se silesc o răpesc pe ea; aşijderea: Nimeni nu poate numi pe Iisus Domn, decât numai prin Duhul Sfânt (1 Cor. 12, 3) şi celelalte.

368

august 26, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:02

Cel ce a călcat pe urmele Apostolilor, stâlpul cel nebiruit al credinţei ortodoxe, care prin sabia cea de foc a Duhului şi prin adevărul dogmelor creştine a nimicit la Sinodul din Florenţa ca pe nişte pânze de păianjen, eresurile cele luptătoare împotriva Duhului ale latinilor, Marcu, zic, cel întru totul sfinţit, cel prea înţelept şi cel prea cuvântător, Mitropolitul Efesului, la începutul tâlcuirii rânduielilor bisericeşti, scrie despre dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, cea lucrată în taină cu mintea în inimă, întrebuinţând dovezile dumnezeieştii Scripturi, ale cărei cuvinte de Dumnezeu înţelepţite le înfăţişez după cum urmează:

„S-ar fi cuvenit, după porunca ce ne rânduieşte „a ne ruga neîncetat” şi în duh şi în adevăr, să înălţăm închinare lui Dumnezeu; însă legarea de cugetele cele lumeşti şi legătura grijilor pentru trup, pe mulţi îi îndepărtează şi-i înstrăinează de împărăţia lui Dumnezeu, care se află înlăuntrul nostru, după cum vesteşte Cuvântul lui Dumnezeu, şi-i împiedică să petreacă lângă altarul cel de gând şi să aducă de la sine jertfe duhovniceşti şi cuvântătoare lui Dumnezeu, după dumnezeiescul Apostol, care zice, că noi suntem templul lui Dumnezeu, ce petrece între noi şi Duhul Lui cel dumnezeiesc vieţuieşte între noi. Şi nu e nimic de mirare; dacă acest lucru aşa se petrece, de obicei, cu cei ce vieţuiesc după trup; pe când vedem, că unii dintre monahi, care s-au lepădat de lucrurile lumeşti, din pricina războiului de gând, ce vine de la năvala patimilor şi din pricina tulburării mari ce se ridică de aici, care întunecă partea cea cuvântătoare; (raţională) a sufletului, încă nu pot ajunge la rugăciunea cea curată, deşi doresc acest lucru cu tărie. E dulce aducerea aminte cea curată din inimă şi neîncetată despre Iisus şi luminarea cea negrăită ce vine de la ea.

Cuviosul Părintele nostru, Sfântul Nil Sorschy cel din Rusia, care a alcătuit cartea sa despre paza de gând a inimii, din învăţătura Purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, dar mai ales din Grigorie Sinaitul, întrebuinţează dovezi din Sf. Scriptură ca aceasta: Din inimă ies gândurile cele rele, şi acelea spurcă pe om (Mat. 15, 19); şi: Curăţeşte cele dinlăuntrul ale paharului (Mat. 23, 26); de asemenea: Cu Duhul şi cu adevărul trebuie de închinat Tatălui; de asemenea: De mă voi ruga cu limba, şi celelalte;
şi: Vreau să spun cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii de cuvinte cu limba (1 Cor.14, 14, 19); şi celelalte.

Iarăşi, un luminător al Rusiei, Sf. Ierarh al lui Hristos Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, care a nimicit prin sabia Duhului ca pe nişte pânze de păianjen, rătăcirile răscolnicilor (schismaticii de la marea schismă rusă din an.1666) şi înţelepciunea lor cea împotrivitoare lui Dumnezeu, stricată şi potrivnică Sfintei Scripturi, care a scris multe învăţături spre folosul bisericii, pline de înţelepciunea Sf. Duh şi care a întocmit un cuvânt plin de folos duhovnicesc, despre lucrarea cea lăuntrică şi de gând a rugăciunii, întrebuinţează din Sf. Scriptură următoarele dovezi:

Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi celelalte: de asemenea: Ţie a zis inima mea: pe Domnul voi căuta: căutatu-te-a pe Tine faţa mea: faţa Ta, Doamne, voi căuta; aşişderea: Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este; precum: Cu orice rugăciune şi rugă, rugându-vă în toată vremea cu duhul; şi: De mă voi ruga cu limba, duhul meu se roagă, iar mintea mea este fără de rod; ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi cu mintea, cânta-voi cu duhul, cânta-voi cu mintea, şi celelalte. Aceste cuvinte el, potrivit Sf. Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul şi Nil Sorschy le înţelege pentru rugăciunea minţii.

Dar şi însuşi tipicul bisericesc tipărit în marea cetate împărătească Moscova, înfăţişându-ne legiuirea bisericească despre mătănii şi rugăciune, aduce şi despre această dumpezeiască rugăciune următoarele expresii din Sf. Scriptură: „Dumnezeu este Duh: şi caută pre cei ce I se închină Lui cu duhul şi cu adevărul (Ioan 4, 24).

Aşişderea: De mă voi ruga cu limba, duhul meu se roagă, iar mintea mea este fără de rod. Deci ce este: ruga-mă-voi cu duhul, ruga-mă-voi şi cu mintea, cânta-voi cu duhul, cânta-voi şi cu mintea? (1 Cor.14,14, 15). Şi iarăşi: vreau, zice, în biserică să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, decit zece mii de cuvinte cu limba (1 Cor.14, 19).

Şi aduce spre mărturie pe sfinţii părinţi: Sf. Ioan Scărarul, Sf. Grigorie Sinaitul, şi Sf. Antioh, şi în parte învăţăturile lor dumnezeieşti despre această rugăciune a minţii, şi în sfârşit zice: „Şi prin aceasta ne încheiem cuvântul despre sfinţita şi pururea pomenită rugăciune a minţii. Iar după aceea vorbeşte şi despre sfânta rugăciune cea de obşte tuturor, care se săvârşeşte după rânduiala Bisericii.

Iată, prin harul lui Dumnezeu, s-a arătat că părinţii purtători de Dumnezeu, înţelepţiţi de luminarea Sfântului Duh, îşi puneau temelie învăţăturii lor despre rugăciunea cea sfinţită lucrată cu gândul, săvârşită în taină în omul cel de dinlăuntru, pe piatra cea neclintită a dumnezeieştii Scripturi cea a Noului şi Vechiului Testament, împrumutând de acolo, ca dintr-un izvor nesecat atât de multe dovezi.

Deci, cine dintre creştinii cei drept credincioşi, văzând acestea, ar putea cât de puţin să se îndoiască despre acest lucru dumnezeiesc? Decât numai cei ce sunt supuşi duhului de nesimţire, care aud şi văd dar nu vor să înţeleagă şi să cunoască. Însă acei care au frică de Dumnezeu şi o minte sănătoasă, văzând astfel de mărturii ale atâtor martori, toti, în unanimitate, recunosc că această lucrare dumnezeiască, mai înainte de toate celelalte nevoinţe monahale, e mult mai potrivită şi mai cuviincioasă pentru ceata îngerească a monahilor.

Despre această lucrare, dumnezeieştii părinţi ai noştri, cei pomeniţi mai sus şi mulţi alţii, ne înfăţişează în scrierile lor multe cuvinte vrednice de auzit, mai dulci decât mierea şi fagurul, plin de înţelepciune duhovnicească, învăţându-ne nevoinţii celei lăuntrice şi de gând celei împotriva vrăjmaşilor celor de gând; cum trebuie întrebuinţată împotriva lor această sabie duhovnicească şi arma cea nebiruită, cea de foc a numelui lui Iisus, care străjuieşte porţile inimii; adică cum trebuie lucrată sfinţit cu mintea în inimă această lucrare dumnezeiască rugăciune a lui Iisus.

Despre această sfinţită lucrare a acestei rugăciuni sfinţite, dar mai ales despre însăşi începuturile ei şi despre felul cum trebuie cei începători să o deprindă, prin încercare, cu cel mai de pe urmă, după puterea minţii mele celei slabe, cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuie măcar puţin ceva să scriu din învăţătura sfinţilor părinţi. Şi mai întâi trebuie arătat că această dumnezeiască rugăciune este un meşteşug duhovnicesc; pe urmă ce pregătire se cere, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru a te îndeletnici cu ea.

369/370

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:38

CAPITOLUL III

Despre faptul că această sfinţită rugăciune a minţii este un meşteşug duhovnicesc

Să fie ştiut că dumnezeieştii noştri părinţi numesc această sfinţită lucrare de gând a rugăciunii meşteşug (artă). Sfântul Ioan Scărarul, în cuvântul al 27-lea despre liniştire, învăţând despre taina acestei rugăciuni a minţii, zice: „Dacă tu ai deprins acest meşteşug temeinic, apoi nu poţi să nu ştii, ceea ce spun. Şezând sus pe înălţime (cu mintea), priveghează, numai dacă poţi, şi atunci vei vedea cum, când şi de unde şi câţi şi ce fel de furi vin ca să intre şi să fure strugurii tăi. Paznicul acesta ,obosind, se ridică şi se roagă; pe urmă iarăşi şade şi cu bărbăţie se apucă de lucrarea de mai înainte”.

Sfântul Isichie, presbiterul Ierusalimului, despre această sfinţită rugăciune zice: „Trezvirea este un meşteşug duhovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl izbăveşte pe om de cugetele şi cuvintele cele pătimaşe, şi de faptele cele viclene.” (Cap.1).

Sfântul Nichifor Postnicul, învăţând despre ea, zice: „Veniţi şi vă voi arăta un meşteşug, sau mai bine o ştiinţă a vieţuirii veşnice, sau mai bine zis cereşti, care duce pe lucrătorul său, fără osteneală şi fără primejdie, la limanul nepătimirii”.

Iar Sfinţii Părinţi, după cum s-a arătat, numesc această sfântă rugăciune, meşteşug, socot pentru că omul nu poate învăţa un meşteşug singur de la sine fără un meşter iscusit; astfel şi această lucrare de gând a rugăciunii e cu neputinţă să o deprinzi fără un povăţuitor iscusit. Însă lucrul acesta, după Sf. Nichifor, şi multora, şi chiar tuturor, le vine de la învăţătură; dar foarte rar l-au primit de la Dumnezeu fără învăţătură, prin îndurarea lucrării şi prin căldura credinţei.

Pravila bisericească, după tipicul şi cărţile aflate şi bisericeşti, pe care creştinii dreptslăvitori, mirenii şi monahii trebuie s-o aducă zilnic, ca pe un bir împăratului ceresc, o poate citi cu gura oricare ştiutor de carte şi să o săvârşească fără orice învăţătură. Iar să aduci lui Dumnezeu cu mintea în inimă jertfa tainică a rugăciunii, fiindcă acest lucru e un meşteşug duhovnicesc, fără învăţătură, după cum s-a arătat mai sus, e cu neputinţă.

Iar fiind meşteşug duhovnicesc, ea alcătuieşte şi o neîncetată lucrare a monahilor, ca nu cumva prin lepădarea de lume şi a celor ce sunt în lume, prin schimbarea numelui în timpul tunderii, prin osebirea îmbrăcămintei, necăsătorire (celibat), feciorie, curăţie, sărăcia cea de bună voie, prin osebirea mâncării şi a locului de vieţuire, ci şi prin însăşi luarea aminte cea de gând şi duhovnicească după omul cel dinlăuntru şi prin rugăciune, monahii să aibă o lucrare mai aleasă şi mai bună, faţă de oamenii cei din lume.

371

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: