Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

august 22, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:36

DIALOGUL V (Convorbirea a cincea)

Povăţuitorii lucrătorii inimii şi ai rugăciunii lui Iisus, cei mai apropiaţi: episcopii – Teofan Zăvorâtul şi Ignatie (Breanceaninov), stareţii de la Optina, stareţul Agapie de la Valaam, protoiereul de la Kronstadt Ioan Serghiev şi alţi nevoitori ruşi din sec. XIX

Monahul. Să trecem, cu ajutorul lui Dumnezeu, la povăţuitorii cei mai apropiaţi ai lucrării minţii, adică la cei care au vieţuit pe la jumătatea şi sfârşitul secolului al XIX-lea. Din ei să ne oprim mai întâi asupra episcopului Teofan, Zăvorâtul de la Vaşa, operele şi scrisorile căruia sunt larg răspândite şi sunt mult cunoscute în societatea noastră ortodoxă, printre amatorii unei lecturi duhovniceşti. Noi deja nu numai odată am pomenit numele acestui ierarh şi am adus citate din operele lui. Printre povăţuitorii lucrării duhovniceşti ai rugăciunii lui Iisus, episcopul Teofan se deosebeşte printr-o anumită simplitate, limpezime şi acomodare la viaţă a poveţelor sale. El cere mai întâi o statornicire evlavioasă a luării aminte în inimă, în faţa lui Dumnezeu şi după aceasta o îndeletnicire fără grăbire, plină de răbdare, treptată şi neobosită cu rugăciunea lucrătoare, ostenitoare, până când se va ivi in inimă, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, rugăciunea neîncetată de sine mişcătoare.

Episcopul Teofan evită să vorbească amănunţit despre treptele înalte ale rugăciunii, precum şi despre stările de înşelare, lăsându-le acestea pe seama timpului şi a încercării: Din numeroasele povăţuiri ale ierarhului, care se află în operele şi în scrisorile lui, noi ne vom opri atenţia, mai întâi de toate, asupra unui şir de scrisori către una din fiicele sale duhovniceşti, care făcea rugăciunea minţii, sub îndrumarea lui cea pe calea scrisului.

După aceste scrisori, se poate umări cum se făcea această îndrumare, ce fel de greutăţi i se iveau în timpul rugăciunii fiicei sale duhovniceşti, cum au fost ele învinse, în urma îndrumărilor episcopului Teofan, care era starea ei duhovnicească în genere şi la ce rezultate a ajuns ea, la urma urmelor. Încercările acestei fiice duhovniceşti pot servi ca pildă şi pentru alţii, care se îndeletnicesc cu această lucrare duhovnicească. Scrisorile episcopului Teofan, despre care este vorba, sunt aşezate complet în cartea lui: „Scrisori către felurite persoane, despre felurite probleme de credinţă şi viaţă”, sub no. 43 – 85. Noi vom aduce din ele nişte citate! Mai întâi de toate ne vom opri atenţia asupra scrisorii no. 66, în care se vorbeşte despre rugăciunea lui Iisus în genere şi despre posibilitatea de a se îndeletnici cu ea şi mirenii, iar pe urmă, vom reveni asupra scrisorii no. 43 şi celorlalte.

Fiica duhovnicească, scrie Episcopului Teofan: „A fost la mine o persoană evlavioasă şi am discutat despre lucrările lui Dumnezeu. Ne-am atins şi de rugăciune. Spre mirarea mea, musafira mea insista că mirenii nu numai că nu pot, dar nu li se cuvine să aibă rugăciunea minţii. Eu i-am spus ce am putut. Vreau să ştiu şi ce veţi spune Dv. despre acest lucru.”

400

Reclame

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:26

Episcopul Teofan răspunde: „musafira Dv. n-a judecat bine. Cine n-are rugăciunea cea lăuntrică a minţii, acela n-are nici un fel de rugăciune! Căci numai rugăciunea minţii aste adevărata rugăciune primită de Dumnezeu şi plăcută Lui. Ea trebuie să alcătuiască sufletul pravilei de rugăciune de acasă şi de la biserică, astfel că de îndată ce ea lipseşte, apoi şi pravila de rugăciune are numai un chip de rugăciune, dar nu e rugăciune. Căci ce este rugăciunea? Rugăciunea este înălţarea minţii şi inimii către Dumnezeu spre slavoslovia şi mulţumirea lui Dumnezeu şi cererea de la El a bunătăţilor sufleteşti şi trupeşti trebuincioase.

Miezul rugăciunii deci este suirea minţii din inimă spre Dumnezeu. Mintea se aşează în inimă, conştient în faţa lui Dumnezeu şi umplându-se de evlavia cuvenită, începe să-şi verse înaintea Lui inima sa. Iată şi rugăciunea minţii: însă astfel trebuie să fie şi oricare altă rugăciune. Rugăciunea cea de dinafară, de acasă sau de la biserică, îi dă ei numai cuvânt sau formă, iar sufletul sau miezul rugăciunii îl poartă fiecare în mintea şi în inima sa. Întreaga rânduiala noastră de rugăciuni, alcătuită pentru întrebuinţarea casnică, este plină de întoarcerea minţii către Dumnezeu. Cel care le lucrează, dacă este cât de puţin atent, nu poate ocoli această întoarcere a inimii către Dumnezeu decât numai dintr-o lipsă desăvârşită de atenţie faţă de lucrarea care o săvârşeşte. Fără de rugăciunea inimii nu poate trăi nimeni.

Nu putem să nu ne suim cu mintea spre Dumnezeu, căci firea noastră cea duhovnicească cere acest lucru. Iar a ne sui spre Dumnezeu nu putem altfel decât cu lucrarea minţii, căci Dumnezeu e în minte. E drept că este o rugăciune a minţii pe lângă cea grăită sau de dinafară – casnică sau bisericească – şi este o rugăciune a minţii singură în sine, fără nici o formă de din afară sau poziţie trupească; însă miezul lucrării şi acolo şi aici e unul şi acelaşi. Şi într-o formă şi într-alta ea e obligatorie şi pentru oamenii ce petrec în lume.

Mântuitorul a poruncit – să intri întru cămara ta şi să te rogi acolo lui Dumnezeu Tatăl tău, în taină. Cămara aceea a ta, după cum tâlcuieşte Sfântul Dimitrie al Rostovului, înseamnă inima. Prin urmare, porunca Domnului ne obligă să ne rugăm lui Dumnezeu în taină, cu mintea în inimă. Porunca aceasta se extinde asupra tuturor creştinilor: Iată şi Apostolul Pavel ce porunceşte, când zice că trebuie să ne rugăm cu duhul, în orice vreme şi cu orice rugăciune şi cerere (Efes. 6, 18).
Porunceşte rugăciunea minţii, cea duhovnicească şi o porunceşte tuturor creştinilor fără deosebire.

Tot el porunceşte tuturor creştinilor să se roage neîncetat (I Tes. 5,17). Iar neîncetat nu te poţi ruga altfel decât cu rugăciunea minţii în inimă. Astfel, nu poate fi nici o discuţie, că rugăciunea minţii e obligatorie pentru toţi creştinii; iar dacă e obligatorie, apoi nimeni nu poate spune că e cu neputinţă, căci la cele ce sunt cu neputinţă, Dumnezeu nu ne obligă. Că ea este grea, aceasta e drept, iar ca să fie cu neputinţă, aceasta nu e adevărat. Doar tot ce este bun este greu, cu atât mai mult astfel trebuie să fie rugăciunea, izvorul oricărui, bine pentru noi şi sprijinul singur pentru acestea.

401

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:15

Va întreba cineva: cum se face acest lucru? Foarte simplu: să ai frică de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu, ca simţire, va atrage atenţia şi conştiinţa spre inimă, iar cu frica, va sili atenţia şi conştiinţa să stea în inimă cu evlavie, înaintea lui Dumnezeu. Iată şi starea cu mintea în faţa lui Dumnezeu, iată şi rugăciunea minţii! Până când în inimă este frică de Dumnezeu, pănă atunci starea
cea cu mintea din faţa lui Dumnezeu nu va pleca din inimă. Iată mijlocul cei întru tot lucrător, spre rugăciunea minţii! Dar cum, va zice cineva: treburile te risipesc?! Nu te vor risipi; să aibi numai frică de Dumnezeu. Starea cea cu mintea în faţa lui Dumnezeu, sau aducerea aminte de Dumnezeu o împiedică, nu lucrurile, ci lucrurile deşarte şi rele.

Depărtează cele deşarte şi rele, lăsînd numai cele obligatorii – obligatorii nu din partea lumii, ci din partea Evangheliei – şi atunci vei vedea, că îndeplinirea acestor îndatoriri nu numai că nu ne abate de la Dumnezeu, ci dimpotrivă atrage mintea şi inima către Dumnezeu. Şi una şi alta (faptele cele obligatorii după Evanghelie şi rugăciune) sunt de acelaşi fel şi cer aceeaşi întocmire sufletească. Orice ai face din cercul acestora, tu totdeauna te vei întoarce către Durnnezeu ca să ceri ajutor şi
lucrarea însăşi să I-o închini Lui spre slavă. Sculându-te dimineaţa, aşează-te mai tare în faţa lui Dumnezeu din inimă, în rugăciunea ta cea de dimineaţă şi pe urmă ieşi la lucrarea ta, ce-ţi este hotărâtă de Dumnezeu; fără a-ţi îndrepta de la El simţirea şi conştiinţa ta. Şi va fi, că cu puterile sufletului tău, tu-ţi vei face lucrările tale, iar cu mintea şi cu inima ta vei petrece cu Dumnezeu.

Greşit înţelegi rugăciunea minţii, când socoţi că pentru a o face trebuie să şezi undeva ascuns şi astfel să contemplezi pe Dumnezeu. Nicăieri nu trebuie să te ascunzi, afară de inima ta şi aşezându-te acolo, să vezi pe Domnul în faţa ta, ca şi cum El ar fi de-a dreapta ta, după cum făcea dreptul David. Se zice că un mare ajutor pentru a ajunge la rugăciunea minţii e însingurarea, iar pentru mireni cum e cu putinţă însingurarea, ei neîncetat au treburi şi ciocniri?

Prin urmare, n-au timp nici să se apuce de rugăciunea minţii. E drept, că pentru rugăciunea minţii se cere însingurare: Însă sunt două feluri de însingurare: una integrală, permanentă, când cineva se duce în pustietate şi petrece singur; alta – parţială, care e din când în când. Cea dintâi, într-adevăr, nu li se potriveşte mirenilor, iar a doua e posibilă şi pentru ei şi chiar ei o au. Fiecăruia i se întâmplă ca el, zilnic să rămână câtva timp singur, chiar de n-ar face acest lucru intenţionat. Iată că aceste
ceasuri el le poate întrebuinţa spre cultivarea, întărirea şi înviorarea rugăciunii minţii. Prin urmare, nimeni nu se poate scuza că n-are o situaţie favorabilă pentru rugăciunea minţii, în orânduirile vieţii sale.

Prinzând o astfel de oră, adânceşte-te în sine. Aruncă toate grijile, aşează-te cu mintea în inimă, în faţa lui Dumnezeu şi-ţi revarsă înaintea Lui sufletul tău. Însă pe lângă cea de dinafară, mai există şi o însingurare lăuntrică. În afară – mersul obişnuit al treburilor omeneşti; şi totuşi, pe lângă ele, unul şade în inimă fără să ia aminte la ceva. Toţi simt că atunci când pe cineva îl doare inima pentru ceva; apoi fie el în cea mai veselă şi zgomotoasă societate, totuşi n-aude şi nu vede nimic.
Acolo, lângă inima sa, acest lucru îl ştie fiecare din încercarea sa proprie.

Iar dacă astfel se petrec lucrurile cele lumeşti, apoi de ce să nu fie astfel şi în rânduiala vieţii celei duhovniceşti? Sunt şi aici dureri care sunt încă mai tari şi mai adânci decât toate durerile cele din lume.

402

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:08

Când îi cade în inimă cuiva vreo durere şi în această ordine a vieţii, apoi ce va fi în stare să scoată conştiinţa lui din petrecerea însingurată din inimă? Prin urmare, rămâne numai să începi  acest lucru ca să fii singur chiar şi atunci când nu eşti singur. Şi pentru acest lucru nu trebuie să mergi departe. Înviorează-ţi frica de Dumnezeu – şi-ţi vor veni dureri din cele mai zdrobitoare, careţi vor alinti luarea aminte şi simţirea numai la singurul lucru trebuincios, cum să venim şi să ne arătăm feţii lui Dumnezeu.

Iată şi însingurarea! Încă o nedumerire: în lucrarea rugăciunii minţii, trebuie să avem un povăţuitor; însă de unde să-l ia un mirean? Tot de acolo, din lume, şi dintre părinţii duhovniceşti şi chiar dintre mireni. E drept însă,că tot mai rare şi mai rare sunt persoanele, la care ai putea să alergi cu bună nădejde, după sfaturi despre viaţa cea duhovnicească. Însă ei (povăţuitorii) totdeauna au fost şi vor fi. Şi cel doritor totdeauna îl află din mila lui Dumnezeu.

Viaţa cea duhovnicească este o viaţă a lui Dumnezeu. şi Dumnezeu are o grijă deosebită faţă de cei ce-L caută pe El. Râvneşte numai şi vei găsi toate cele de bună trebuinţă lângă tine. Deci, de vor sau nu vor mirenii, dar de rugăciunea minţii n-au cu ce să se dezvinovăţească. Prin urmare, să se apuce de ea şi s-o înveţe (pag. 381- 385).

Scrisoarea citită parc-ar fi o introducere sau o predoslovie la poveţele de mai departe, despre rugăciunea lui Iisus. Mai înainte de toate (scrisoarea 43) Episcopul Teofan explică fiicei sale duhovniceşti necesitatea de a sta cu luarea aminte nu în cap – ci în inimă, în timpul săvârşirii rugăciunii lui Iisus „O cuvenită întocmire a lăuntricului vostru trebuie să se cuprindă într-o necurmată aducere aminte de Dumnezeu, cu frică şi cu evlavie şi în aducerea aminte de moarte. Deprinderea de a umbla în faţa lui Dumnezeu sau în aducerea aminte de Dumnezeu este atmosfera vieţii celei duhovniceşti.

Ea (deprinderea). ar trebui să fie în duhul nostru care e zidit după chipul lui Dumnezeu, însă n-o avem din pricina îndepărtării noastre de la Dumnezeu. Din pricina aceasta, ne stă înainte osteneala de a ne agonisi obişnuinţa ca să umblăm în faţa lui Dumnezeu. Ea constă în fond dintr-o încordare ca să stai cu conştiinţa în faţa lui Dumnezeu, cel ce este pretutindenea; însă e sprijinită şi de alte lucrări lăturalnice, care fac parte din alcătuirea vieţii celei duhovniceşti. Însă şi aici osteneala e ca să îndrepţi toate lucrările acestea spre ţinta de mai sus.

Aici trebuie îndreptată şi citirea, şi cugetarea, şi rugăciunea, şi toate îndeletnicirile, şi legăturile trebuie ţinute astfel ca ele să nu împiedice şi să nu destrame aducerea aminte de Dumnezeu. Chiar şi faptul unde stai cu conştiinţa sau luarea aminte trebuie adaptat acestui scop. Mintea e în cap, şi toţi oamenii minţii (învăţaţii) vieţuiesc numai în cap. Vieţuiesc numai în cap şi sufăr de o frământare necurmată a gândurilor. Această frământare nu lasă atenţia să, stea asupra unui lucru.

Nu poate mintea să stea nici asupra singurului gând despre Dumnezeu, atât timp cât ea rămâne în cap. Tot fuge şi fuge. De aceea, celor ce doresc să se oprească asupra unicului gând despre Dumnezeu, li se porunceşte să părăsească capul şi să se coboare cu mintea lor în inimă şi să stea cu luarea aminte acolo, fără de ieşire. Numai atunci când mintea se va uni cu inima, te poţi aştepta la o reuşită în aducerea aminte de Dumnezeu. Binevoiţi acum a vă fixa ca scop atingerea acestui lucru şi începeţi a vă mişca spre această ţintă. Să nu socotiţi că aceasta ar fi o osteneală mai presus de putere; însă şi aceasta să nu o gândiţi, că acest lucru ar fi aşa de uşor că e deajuns numai să vrei şi s-a şi făcut.” (pag. 325 – 326).

403

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 15:01

Mai departe, Episcopul Teofan scrie, că cel dintâi pas spre a atrage mintea către inimă e ca să aduci simţirea inimii spre rugăciunile citite sau ascultate şi să-ţi umpli sufletul şi să-l hrăneşti cu gânduri şi simţăminte de rugăciune alese de-a gata din cărţile de rugăciune; căci simţirile inimii, de obicei stăpânesc mintea. Cum să ajungi la aceasta? Trebuie să cugeţi şi să simţi cele citite şi ascultate. Pentru acest lucru hotărăşte-ţi o oră oarecare – în afară de pravila de rugăciune; luaţi cartea de rugăciuni şi citiţi – citiţi şi gândiţi-vă la rugăciunile ce le aveţi dinainte şi gândurile înşirate acolo să le duceţi până la simţire. Pe urmă, când veţi începe să faceţi pravila de rugăciune, toate acele simţiri vor reînnoi în sufletul Dv. şi rugăciunea Dv. va fi în rânduiala sa.

Faceţi acest lucru cu toate cele scrise în cartea de rugăciuni şi tot ce se cuprinde acolo faceţi printr-o înţelegere limpede şi un simţământ cald. Pe urmă, după această pildă, nu vă va fi greu să ascultaţi şi slujbele bisericeşti cu o înţelegere limpede şi cu simţire.” (pag. 327).

Când sufletul se va umple şi se va hrăni cu cugete şi simţiri de rugăciune, apoi cu el se petrece ceea ce se petrece cu cel ce începe să converseze într-o limbă străină. De la început pronunţă numai frazele învăţate, iar când va deprinde bine limba, atunci începe să întocmească şi fraze proprii. Astfel şi sufletul, umplându-se şi hrănindu-se cu gânduri şi simţăminte de rugăciune, alese din cărţile de rugăciune, începe singur să trăiască cu aceste gânduri şi simţiri.

Mai departe merge al doilea pas spre atragerea minţii către inimă: „Când vă faceţi pravila cea de acasă, intercalaţi printre rugăciunile citite şi rugăciunile voastre, care se vor naşte din lucrarea acelor rugăciuni. Dacă veţi face cum se cuvine pasul cel dintâi, apoi întreaga rugăciune a voastră va fi însoţită de simţiri. Simţirile acestea se vor schimba potrivit cu conţinutul rugăciunilor. Însă e vorba nu despre aceste simţiri, ci despre acelea dintre ele, care cuprind întreaga conştiinţă şi inima leagă sufletul, fără să-l lase să mai continue liber citirea, ci atrăgându-i întreaga atenţie asupra lor (conştiinţei şi inimii). Acestea sunt nişte simţăminte deosebite şi de îndată ce se nasc ele, nasc în suflet şi rugăciuni după felul lor. Aceste simţăminte deosebite şi rugăciuni ce se nasc din inimă, niciodată nu trebuie curmate prin citirea pe mai departe, ci oprind citirea să le dăm voie să se
reverse, până când se vor vărsa cu totul şi simţirea va deveni egală cu simţămintele de rugăciune obişnuite. Acest al doilea pas e mai puternic decât cel dintâi şi mai degrabă coboară mintea în inimă. Însă el poate lucra numai după folosirea cu cel dintâi, sau concomitent cu el.

Însă pe lângă el mai trebuie încă un mijloc, complementar sau o pregătire. Dar, dacă îţi vei face pravila ta de rugăciune, sau vreo slujbă bisericească acasă, după metoda spusă, apoi se poate întâmpla că o pravilioară oarecum mică, ca de pildă rugăciunile celor ce merg spre somn, şi o mică slujbă ca vecernia cu pavecerniţa, să se lungească mult. Însă numai singurul gând despre această lungime poate, sau din pricina leneviei, sau uneori din pricina oricăror treburi (de ale Marthei), ne sileşte, dacă nu să ne grăbim, apoi să ne lungim pravila de rugăciune prin intercalările arătate. Iar acest lucru nu ne lasă deloc să punem chiar începutul metodei arătate, dar încă să-l mai ducem şi la desăvârşire, prin care lucru ni se pricinuieşte o mare ştirbire pentru sporirea în viaţa cea duhovnicească. Ca să nu dăm peste acest lucru, lungimea rugăciunii trebuie s-o determinăm după cum v-am scris, nu prin cantitatea rugăciunilor care trebuie citite, ci prin timp; şi anume, să-ţi hotărăşti cât timp să petreacă la cutare sau cutare pravilă, la cutare sau la cutare slujbă şi să n-o măreşti deloc în ce priveşte timpul, care de obicei îl întrebuinţezi pentru acest lucru.

Hotărâţi bunăoară, pentru vecernie cu pavecerniţa un ceas. Şi citiţi cele hotărâte, fără să vă îngrijiţi dacă le citiţi pe toate sau nu, ci îngrijiţi-vă numai ca să petreceţi acest timp în simţăminte şi gânduri de rugăciune, când le citeşti pe cele rânduite şi dacă-ţi vine un simţământ deosebit, să nu-l înăbuşi prin citire, ci să-l laşi să se reverse pe deplin. Ducând lucrarea astfel; se poate întâmpla că nu veţi ajunge nici la „lumină lină” şi se va împlini ceasul. Cum să faci?

404

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:51

Închide cartea, fă câteva metanii cu obişnuitele rugăciuni scurte de încheiere şi aţi isprăvit vecernia. Martha noastră cea obişnuită de rugăciune, se va tulbura, căci aşa: de ce s-a părăsit slujba, fără s-o isprăveşti? Însă Maria nu se va tulbura, având mărturia conştiiniei că slujtia e făcută pe deplin şi într-un chip vrednic de Dumnezeu cel închinat. Desigur, că dacă îndemnaţi de nesaţiul inimii, care s-a încălzit pentru rugăciune, veţi face rugăciunea mai mult de un ceas, apoi acest lucru nu va fi o pierdere pentru scopul ce-l urmăriţi.

A doua zi începeţi-vă vecernia de la locul unde v-aţi oprit şi continuaţi-o în aceeaşi rânduială ca şi mai înainte. Şi iarăşi, dacă nu veţi ajunge la sfârşit, iar ceasul s-a împlinit, lăsaţi sfârşitul pentru ziua următoare. Astfel, uneori slujba rânduită pentru seară – una singură, poate să dureze două sau trei zile şi mai mult. Însă fiecare parte a ei pentru Dv. va fi vecernie deplină şi Domnul, într-o astfel de putere o va primi. La fel să faceţi şi cu utrenia; cu ceasurile şi cu obedniţa şi cu orice pravilă de rugăciune casnică. Să vă fie lege; niciodată să nu citiţi rugăciunile numai pentru ca să le citiţi, ci ca să petreceţi în rugăciune sub înrâurirea citirii. Citiţi cele rânduite, ca un ajutor care să vă ţină în gândurile şi simţămintele de rugăciune.

Lucrând astfel, vă veţi deprinde să fiţi totdeauna în timpul rugăciunii în simţirea de Dumnezeu şi mintea Dv. fiind atrasă de această simţire, va petrece în aducerea aminte de Dumnezeu. Iar dacă pe urmă şi în timpul citirii cărţilor folositoare de suflet, veţi avea în vedere nu cantitatea citirii ci acelaşi lucru, ca şi în timpul rugăciunii, adică o pricepere limpede a celor citite cu simţăminte corespunzătoare, apoi atunci şi mintea va petrece în inimă şi aducerea aminte de Dumnezeu nu va pleca în timpul acestei îndeletniciri. Cu timpul, tot mai mult şi mai mult vi se va încălzi inima pentru rugăciune, adunându-vă mintea acolo pentru a sta fără ieşire înaintea lui Dumnezeu. Timpul acesta va fi pentru Dv. un timp dulce, şi veţi aştepta apropierea lui ca pe un capăt de sărbătoare.” (pag. 327-330)

În scrisoarea următoare, episcopul Teofan din nou se întoarce la problema petrecerii cu mintea în inimă.

„Dv. întrebaţi ce înseamnă să fii cu mintea în inimă? Data trecută eu am vorbit despre acest lucru. Oare nu e spus clar? Repet. Ştiţi unde este inima? Cum să nu ştiţi? Ce-aţi învăţat? Deci, staţi cu mintea acolo, şi staţi fără de ieşire şi veţi fi cu mintea în inimă; mintea e nedespărţită de atenţie, unde este ea, acolo e şi mintea. Dv. aţi scris, că adesea când citiţi acatistul preadulcelui Iisus, simţiţi un fior în inimă. Iată unde simţiţi acest lucru, acolo să fiţi şi cu luarea aminte şi nu ieşiţi de acolo nu numai în timpul rugăciunii, ci şi în oricare alt timp. Însă acolo nu trebuie să stai simplu, ci cu conştiinţa că stai în faţa lui Dumnezeu, sau înaintea ochiului Lui celui atotvăzător, care pătrunde în cele ascunse ale inimii, iar ca să stai astfel, stăruieşte să ai încălzit un simţământ oarecare către Dumnezeu – de frică, de dragoste, de nădejde, de devotament, de îndurerarea inimii şi altele. Iată norma unei întocmiri lăuntrice! Păziţi-o şi cum veţi vedea că s-a stricat undeva, grăbiţi-vă să o dregeţi.” (pag. 331).

Amintind cele spuse în scrisoarea anterioară despre mijloacele colaborării minţii în inimă, episcopul Teofan continuă: „Dv. scrieţi că aţi început a face rugăciunile după metoda aceea. Stăruiţi-vă să faceţi acest lucru cu desăvârşire, cum se cuvine şi în inimă. Fără de simţăminte, nu veţi putea să o ţineţi acasă: mereu se va smulge şi va rătăci pe de lături.

405

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 14:43

Domnul să binecuvinteze osteneala Dv. ca. să ajungeţi şi să vă deprindeţi a săvârşi pravila cum s-a arătat. Aţi început; însă mie mi s-a părut că totuşi vă grăbiţi ca să citiţi cele rânduite până la sfârşit. Acest până la sfârşit trebuie aruncat din minte şi toată grija să o îndreptaţi spre încălzirea simţămintelor sfinte, fără a-ţi îngădui ceva, care le-ar putea ştirbi. Iar Dv. nu faceţi aşa. Scrieţi, că pe când citeaţi un psalm, v-au podidit lacrimile. Ar fi trebuit să-l mai citiţi încă, sau să repetaţi versurile, care v-au stârnit plânsul, fără să vă mişcaţi mai departe, deşi tot timpul hotărît pentru rugăciune l-aţi fi petrecut în această lucrare, ba chiar şi mai mult. Iar Dv. aţi mers (cu cititul) înainte şi aţi izgonit plânsul. Ce poate fi mai scump decât plânsul? Iar citirea până la sfârşit ce v-a Absolut nimic. Iată-vă că v-aţi aflat lucrând nu spre folosul Dv. duhovnicesc.

A te împărtăşi cu sfintele taine ale lui Hristos cât mai des, e bine. Dacă puteţi, împărtăşiţi-vă chiar nu numai o singură dată pe lună. Creştinii cei dintâi se împărtăşau la fiecare Liturghie. Însă despre acest lucru vorbiţi cu duhovnicul Dv.

De unde aţi luat, că eu v-am hotărât pentru vecernie un ceas? Puterea nu e în timp, ci în duh. De vreme dispuneţi cum vă convine mai bine; numai fără să îngăduiţi lenea. Dacă cele citite în pravila de acasă se citesc de la sine cu luare aminte şi cu simţăminte corespunzătoare, apoi aceasta e o citire cum se cuvine. Trebuie să te opreşti numai când un simţământ anumit va cuprinde sufletul tău. Atunci dă cartea la o parte şi roagă-te aşa. Apropiindu-te de rugăciune, trebuie să-ţi dezmorţeşti sufletul, dacă nu e în simţire, prin cugetare, prin chemarea Domnului, prin metanii şi numai atunci să o începi. Însă pravila de rugăciune, gândită şi simţită de mai înainte, singur te dezmorţeşte. Iar cea necugetată şi nesimţită, mai de grabă risipeşte decât adună. O astfel de pravilă e mai bine s-o îndulceşti cu mătănii însoţite de rugăciunea lui Iisus sau cu alta oarecare scurtă. Uneori şi toate slujbele le puteţi face astfel” (pag. 331- 334).

În scrisoarea următoare, Episcopul Teofan previne pe fiica sa duhovnicească să nu se încreadă în feluritele vedenii şi preziceri ce le-a avut; findcă sunt ispită diavolească, lucru despre care acum nu e nevoie să vorbim cu de amănuntul. Trec la scrisoarea următoare, în care se discută problema importantă a cugetelor. „E de dorit ca să căpătaţi înţelepciunea de a deosebi cugetele. Coborâţi din cap în inimă. Atunci toate cugetele vor putea fi văzute limpede, mişcându-se înaintea ochiului Dv. ager; iar până atunci să nu vă aşteptaţi la cuvenita osebire a cugetelor. Binevoiţi a lua cunoştinţă, că osebirea cugetelor nu e acelaşi lucru ca şi izgonirea lor, când ele nu sunt de o calitate bună. Acesta este un război de gând, căruia îi premerge osebirea, care cugete sunt prieteni şi care duşmani, văzând în unele pe prieteni, ele sunt primite cu cinste, iar văzându-le că sunt vrăjmaşe sunt izgonite
cu necinste.

Să ştiţi numai, că osebirea cugetelor distinge nu numai bune şi rele, ci şi serioase de cele neserioase şi deşarte şi cele care par bune de cele într-adevăr bune, dar mai ales osebeşte care cugete înconjoară faptele noastre sub formă de îndemnuri şi scopuri – şi cele obişnuite şi cele mai deosebite, ca nu cumva să se furişeze îndemnuri şi scopuri neîngăduite într-un creştin bun şi să nu strice faptele noastre. Pe care lucruri le privesc acestea şi cum se fac toate acestea, învăţaţi-vă la Sfântul Scărar, într-un anumit cuvânt larg al lui, despre osebirea cugetelor. După acele îndrumări, începeţi să şi lucraţi – şi încercarea vă va învăţa la toate.” (pag. 341 ).

406

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: