Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

octombrie 16, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:58

71. Sfântul Grigorie Sinaitul spune: „Ceea ce am primit noi întru Hristos la Sfântul Botez, nu se nimiceşte, ci se află numai îngropat, aşa cum se află în pământ o compară. Atât dreapta socoteală, cât şi recunoştinţa cer să ne îngrijim ca s-o dezgropăm şi s-o scoatem la arătare această comoară.

Următoarele mijloace duc la aceasta: mai întâi darul acesta se descoperă prin îndeplinirea cu trudă a poruncilor. În măsura în care împlinim poruncile, în aceiaşi măsură darul îşi descoperă inima şi strălucirea lui .

În al doilea rând, darul acesta iese cu totul la iveală, şi se desăvârşeşte printr-o neîncetată chemare a Domnului Iisus sau, ceea ce e tot una, prin necurmata aducere aminte de Dumnezeu.

Şi întâiul mijloc este puternic, dar cel de-al doilea este încă şi mai puternic, aşa încât, chiar şi cel dintâi primeşte de la cel de al doilea puterea lui întreagă.

De aceea, dacă cu sinceritate voim să descoperim sămânţa cea de dar în ascuns sădită în noi, atunci să ne însuşim cât mai grabnic descoperirea lucrării inimii şi să ţinem aşa mereu această lucrare unică a rugăciunii, cea fără de chip şi fără de închipuiri, până ce ne va aprinde inima şi ne va înflăcăra până la negrăita dragoste de Dumnezeu.

72. Această rugăciune e numită a lui Iisus, pentru că este îndreptată către Domnul Iisus şi este aşa, chiar după alcătuirea ei, să fie cuvântată ca orice altă rugăciune scurtă. Ea este a minţii şi se cade să se numească astfel, atunci când este înălţată nu numai prin cuvântul cel simplu, ci încă şi cu mintea, precum şi cu inima, adică cu conştiinţa cuprinsului ei, şi cu simţirea ei, dar, mai ales, – când printr-o întrebuinţare mai îndelungată, făcută cu toată luarea aminte, acestea se contopesc aşa de bine cu mişcările duhului, încât ele singure se văd de faţă înlăuntru, iar cuvintele parcă nici n-ar fi.

De altminteri, orice rugăciune mică şi scurtă poate să se ridice până la această treaptă. Numai că rugăciunea lui Iisus are o întâietate, fiindcă, ne uneşte sufletul cu însuşi Domnul Iisus, iar Domnul Iisus este unica uşă ce duce la legătura cu Dumnezeu, spre căutarea Căruia anume se şi sileşte toată rugăciunea. El însuşi a şi spus: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”.(Ioan, 14, 6).

De aceea, cel ce o dobândeşte, îşi dobândeşte toată puterea de a-şi zidi lăcaşul său lăuntric, ce se întrupează în noi înşine, lucrare în care constă însăşi mântuirea noastră. Auzind toate acestea, nu te vei mira de ce râvnitorii mântuirii nu cruţau o osteneală, stăruindu-se să capete deprinderea acestei rugăciuni şi să-şi însuşească puterea ei. Ia pildă şi tu de la ei!

Deprinderea rugăciunii lui Iisus în forma ei de din afară, stă în crearea unei stări în care rugăciunea să se poată rosti singură şi neîncetat cu limba, iar în forma ei lăuntrică stă în concentrarea atenţiei minţii în inimă şi în starea neîncetată în faţa lui Dumnezeu ce se petrece acolo, însoţită de o căldură a inimii după feluritele ei trepte, de tăierea tuturor gândurilor şi mai ales, de căderea zdrobită şi smerită la aşternutul picioarelor Domnului.

Pun început acestei deprinderi, printr-o cât se poate mai deasă repetare a acestei rugăciuni prin toată luarea aminte întru inimă.

Statornicindu-se ea; deasa repetare, strânge mintea într-o unitate, în aşezarea înaintea Domnului. Statornicirea unei stări lăuntrice este insolită de încălzirea inimii şi alungarea gândurilor, chiar şi a celor simple, iar nu numai a celor pătimaşe.

Când în inimă va începe să se încălzească în mod neîncetat focul de alipire către Dumnezeu, atunci împreună cu aceasta, se va instala înlăuntru o întocmire paşnică a inimii întovărăşită de o zdrobită şi smerită cădere cu mintea în faţa Domnului.

Până aici ajunge propria noastră osteneală cu ajutorul darului lui Dumnezeu. Ceea ce se poate săvârşi în lucrarea rugăciunii pe o treaptă mai înaltă decât cea arătată mai sus, va fi numai darul Sfântului Duh.

La Sfinţii Părinţi se aminteşte numai de această treaptă, pentru cel ce a ajuns la hotarul arătat, să nu creadă că el nu mai are ce dori şi să nu-şi închipuie că el se află pe culmea cea mai înaltă de desăvârşire în ale rugăciunii sau în cele duhovniceşti .

Nu te grăbi să rosteşti o rugăciune după alta, ci rosteşte-le cu măsurată lungime, aşa cum de obicei se spun ele în faţa unei feţe slăvite, când cineva i se roagă pentru ceva. Totuşi, nu te îngriji numai de cuvinte, ci mai ales de faptul ca mintea să fie în inimă, şi să stea în faţa lui Dumnezeu, ca înaintea unuia care se află prezent, cu deplină conştiinţă a slavei, a darului şi a dreptăţii Lui .

Ca să scapi de cele de greşală, tu să ai un sfătuitor, un părinte duhovnicesc sau un sfătuitor – un frate de acelaşi gând cu tine; şi încredinţează-le lor tot ce li se întâmplă în vremea unei astfel de osteneli.

Iar tu însuţi lucrează cu cea mai mare simplitate, în cea mai adâncă smerenie şi fără să socoteşti că al tău e succesul. Să ştii că adevărata izbândă se petrece înlăuntru, lucru care nu se poate băga de seamă, fără să se dea pe faţă, aşa cum se face şi creşterea trupului.

De aceea, când vor răsuna înlăuntrul tău cuvintele: a, iat-o: să ştii că aceasta este răsunetul din partea vrăjmaşului, care-ţi scoate ceva părelnic, în locul realităţii. Aici se ascunde începutul propriei înşelări; înăbuşă îndată acest glas: altminteri el ca o trâmbiţă va răsuna în tine, hrănind îngâmfarea de sine.

38

Reclame

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:45

73. Trebuie să ştii că semnul adevăratei nevoinţe şi totodată, condiţia propăşirii ce se face printr-însa, este suferinţa încercată în osteneală. Cel ce umblă fără suferinţă nu va primi roade. Îndurarea cu inima şi cu osteneala trupească pun în vileag darul Sfântului Duh, ce se dă fiecărui credincios la Sfântul Botez, care din pricina nepăsării faţă de împlinirea poruncilor se îngroapă în patimi, dar care din negrăita milă dumnezeiască învie din nou întru pocăinţă.

Prin urmare, nu fugi de osteneli din pricina durerilor cu care vin ele întovărăşite, ca să nu fii osândit pentru nerodire şi să nu auzi: „luaţi de la el talantul”.

Orice nevoinţă trupească sau sufletească, care nu este însoţită de suferinţă şi care nu cere osteneală, nu aduce roade: „Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi năvălitorii pun mâna pe ea” (Mat.11,12).

Mulţi s-au ostenit ani îndelungaţi fără durere şi încă se mai ostenesc, dar din pricina acestei lipse de suferinţă s-au aflat străini la curăţia însăşi şi n-au fost părtaşi Duhului Sfânt, ca unii ce au.

Cei ce sunt în stadiul de lucrători, se pare că se ostenesc mult în nepăsarea şi în slăbănogirea lor, dar nu adună nici un fel de roade din pricină că nu încearcă nici o suferinţă. Dacă, potrivit proorocului, nu se va zdrobi grumazul nostru, slăbind din pricina ostenelilor postului şi dacă nu vor ridica în inimă simţămintele pline de durere ale zdrobirii şi nu ne vom îndurera ca femeia care e gata să nască, nu vom putea da naştere duhului de mântuire pe pământul inimii noastre.

39

octombrie 15, 2014

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 21:02

ROADELE RUGĂCIUNII

74. Cele dintâi roade ale rugăciunii le căpătăm, aflând noi luare aminte şi smerenie. Aceste roade se arată înaintea celorlalte din rugăciunea săvârşită aşa cum se cuvine, dar mai ales din rugăciunea lui Iisus, a cărei lucrare stă mai presus decât cântarea de psalmi, şi de celelalte rugăciuni grăite. Din luarea aminte se naşte umilinţa, iar din umilinţă se adânceşte luarea aminte. Ele se împuternicesc, născându-se una pe alta; ele aduc rugăciunii o adâncire, dând cu încetul viaţă inimii; ele îi aduc curăţenie, înlăturând risipirea şi visarea. Ca şi adevărata rugăciune, luarea aminte şi umilinţa sunt daruri ale lui Dumnezeu.

75. Să ştiţi că luarea aminte nu trebuie să iasă niciodată din inimă. Dar uneori, lucrarea din inimă este numai mintală – săvârşită cu mintea, iar uneori cu inima, adică începută şi continuată cu o simţire arzătoare. Această lege nu este numai pentru sihaştri, ci pentru toţi cei ce au datoria să stea cu inima curată înaintea Domnului şi să lucreze în faţa Lui, adică pentru toţi creştinii.

Rugaţi-vă atunci fără cuvinte – aruncându-vă în inima voastră cu gândul în faţa Domnului şi predându-vă în mâinile Lui. Asta va fi propriu-zis rugăciunea, iar cuvântul nu este decât rostirea ei, şi el este întotdeauna mai slab şi mai smerit decât însuşi duhul rugăciunii care se săvârşeşte înaintea Domnului.

Rugăciunea inimii nu-şi arată niciodată roadele înainte de vreme, Ea este începutul lucrării. Prin întărirea ei în inimă, lucrarea Domnului capătă pârg şi coacere de rod. Ea trebuieşte dezvoltată fără să cruţăm osteneala. Dumnezeu, văzându-ne osteneala, ne dă cele ce căutăm. Adevărata rugăciune nu este de sine însăşi lucrătoare; ea este un dar de la Dumnezeu. Căutaţi şi veţi afla!

Că n-aţi întrebuinţat mijloacele neobişnuite pentru altoirea rugăciunii, nu este nici o pagubă. Aceste mijloace nu sunt de neapărată trebuinţă; se poate şi fără ele. Principalul este poziţia trupului, ci orânduirea lăuntrică. Toată lucrarea se cuprinde aici: „să stai cu luare aminte în inimă şi să priveşti la Dumnezeu ca să-L chemi”. Eu n-am întâlnit încă pe nimeni care să încuviinţeze metodele meşteşugite. Prea Sfinţitul Ignatie şi Părintele Macarie de la Optina de asemenea nu le aprobă.

76. Lucrarea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus, săvârşirea ei în modul cel mai simplu cu luare aminte în inimă, sau umblarea cea cu aducere aminte de Dumnezeu, sunt chiar osteneala noastră însăşi, îşi au prin ele înşile rodul lor firesc, dar plin de dar. Rodul acesta este adunarea cugetelor, evlavia şi frica lui Dumnezeu, pomenirea morţii, liniştirea dinspre gânduri şi o anumită căldură a inimii.

Toate acestea sunt roadele fireşti ale rugăciunii lăuntrice. Trebuie să ne pătrundem bine de aceasta, pentru ca să nu facem zvoană mare faţă de noi înşine şi faţă de alţii şi să nu ne înălţăm dintru una cu aceasta. Atâta timp cât în noi nu suntem numai roade fireşti, până atunci noi nu preţuim doi bani, atât după ceea ce este fiinţa lucrului în sine, cât şi după judecata lui Dumnezeu. Preţ nu avem decât numai când va veni darul. Fiindcă de va veni el, asta va însemna că Dumnezeu a privit spre noi cu un ochi milostiv.

Prin ce anume se vădeşte această lucrare a darului, nu vă pot spune; un lucru este neîndoios, că darul nu poate veni mai înainte de a se arăta toate roadele rugăciunii pomenite mai sus.

40

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 20:53

77. Roadele rugăciunii sunt concentrarea atenţiei în inimă şi căldură. Aceasta este o lucrare firească. Oricine poate ajunge aici şi oricine poate face această rugăciune, nu numai monahul, ci şi mireanul. Aceasta nu e un lucru prea înalt; ci un lucru simplu. Iar rugăciunea lui Iisus, ea în sinea ei, nu este vreo rugăciune făcătoare de minuni, ci e ca orice altă rugăciune scurtă, grăită şi prin urmare, din afară. Dar ea poate trece la rugăciunea minţii şi a inimii , tot pe cale firească. Ceea ce vine de la dar, trebuieşte neapărat aşteptat, iar ca să luăm acest dar, asta n-o putem face prin nici un mijloc de acest fel.

Ceea ce v-am scris, că mai întâi trebuie să vă curăţiţi de patimi, asta se referă la rugăciunea înaltă, contemplativă; pe când aceasta e o simplă rugăciune, în stare totuşi, să vă aducă la înalta rugăciune.

Ca această îndeletnicire să meargă cu spor, trebuie ca ori de câte ori ne apucăm de ea, să părăsim totul pentru ca inima să fie liberă absolut de toate, pentru ca luarea aminte să nu fie legată nici de vreo faţă, nici de vreo treabă, nici de vreun lucru. Cât timp ţine ea, trebuie să alungaţi toate. Îndeplinind această pravilă, nu trebuie să lăsaţi această rugăciune, ci in orice vreme, de îndată ce aveţi timp liber, să vă şi apucaţi de ea.

La vremea slujbelor trebuie să fiţi treji, aţintiţi la slujbă, stând cu luarea voastră aminte tot acolo, unde se face şi rugăciunea lui Iisus. Iar de se citeşte şi de se cântă ceva de neînţeles, atunci săvârşiţi această mică rugăciune.

78. Nu uitaţi că nu trebuie să ne mărginim la o simplă repetare a cuvintelor rugăciunii lui Iisus. Acest lucru nu ne va duce la nici un rezultat afară de o deprindere mecanică de a repeta această rugăciune cu limba, chiar fără să ne gândim la ea. şi aceasta fără îndoială, nu e rău. Dar alcătuieşte cel mai depărtat hotar din afară al acestei lucrări. Esenţa lucrării este să stai cu cugetul de sine treaz în faţa Domnului întru toată frica, credinţa şi dragostea Această stare sufletească este cu putinţă să se împlinească în noi şi fără cuvinte. Este chiar de trebuinţă s-o statornicim din nou mereu în inimă, mai înainte de orice.

Cuvintele vor veni mai târziu, după aceasta, ca să ţintuiască luarea aminte şi stările sufleteşti.

79. Bun lucru este dacă rugăciunea lui Iisus sau oricare altă rugăciune scurtă se va lega de limba noastră. Aveţi doar grijă ca în tot timpul acesta să nu rămâneţi cu luare aminte în mirul frunţii, ci în inimă şi păstraţi-vă acolo nu numai câtă vreme staţi la rugăciune, ci încă şi în toată vremea oricare ar fi ea.

Daţi-vă osteneala ca astfel să vă agonisiţi în inimă o anume rană a dragostei. Osteneala neîntreruptă agoniseşte curând. În aceasta nu e nimic deosebit. Nu e decât o lucrare firească (ceea ce numim rana dragostei sau cicatrice se va arăta ca o durere). Dar de aici va urma încă şi o mai bună adunare de gânduri. Principalul este însă că Domnul, văzând osteneala, ne dă ajutorul Său şi rugăciunea Sa plină de dar. Atunci inima va merge după rânduielile ei.

41

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 20:47

80. Vă e frică să nu cădeţi într-o duhovnicească iubire de plăceri? Dar cum va nimeri ea aici? Că doar rugăciunea nu se face pentru plăcere, ci pentru că în acest chip este o datorie să slujim lui Dumnezeu; iar bucuria este sensul trebuincios al slujirii adevărate. De aceea, în rugăciune cel mai de seamă lucru e să stai cu mintea în inimă, întru evlavie şi frică, tăind şi alungând orice năzărire şi sădind în inimă o durere adusă în fala lui Dumnezeu.

Aceste simţăminte: frica lui Dumnezeu şi durerea, sau inima zdrobită, sunt cele mai însemnate trăsături ale advăratei rugăciuni lăuntrice şi dovada oricărei rugăciuni, după care trebuie să judecăm, dacă rugăciunea noastră merge aşa cum trebuie sau nu. Când ele sunt în faţă rugăciunea este în bună rânduială. Când ele lipsesc, nu este în bună rânduială, şi trebuie să o punem în rânduială.

Prin lipsa lor, dulceaţa şi căldura pot da naştere la părerea înaltă despre sine, iar aceasta este o trufie duhovnicească, şi asta va fi o înşelare pierzătoare. Atunci dulceaţa şi căldura vor pleca; nu va rămâne decât simpla lor amintire, iar sufletul va crede mereu că le are. De aceasta să vă fie frică şi încălziţi mai mult frica lui Dumnezeu, smerenia şi dureroasa cădere la faţa lui Dumnezeu, umblând întotdeauna în faţa Domnului. Aceasta este lucrul cel mai de căpetenie.

81. Căldura inimii, de care mă întrebi, este o stare plăcută. Trebuie păzită şi întreţinută. Când va slăbi, s-o aprinzi mai mult, aşa cum şi faci; să te aduni cu cât mai multă putere înlăuntru şi să-L chemi pe Domnul. Ca să nu plece, trebuie să te fereşti de risipirea gândurilor şi de întipăririle ce se fac simţurilor, care nu se află în bună înţelegere cu această stare, să te fereşti ca inima să se ferească de ceva din cele văzute şi ca nici o grijă să nu înghită întreaga luare aminte.

Iar luarea aminte de Dumnezeu să-ţi fie neîntreruptă şi strunirea trupului neslăbită, asemenea unui arc, asemenea unui ostaş pe linia de luptă. Iar principalul: roagă pe Domnul Dumnezeu ca să prelungească milostivirea aceasta.

Cât priveşte o întrebare ca aceasta: oare semnul este acesta? E nevoie odată pentru totdeauna să-ţi pui drept regulă ca de-a pururea să alungi astfel de întrebări, fără milă, de îndată ce vor lua naştere. Asemenea întrebări sunt născute din lucrarea vrăjmaşului. Dacă te vei opri la o asemenea întrebare, atunci vrăjmaşul îţi va da dreptate şi hotărârea: fără îndoială, că aceasta este. Că doar tu eşti un băiat bun!

Pe urmă, acest băiat bun se va înălţa pe picioroange, va începe să-şi închipuie mult despre sine, iar pe alţii să-i dispreţuiască. şi darul va pleca. Iară, vrăjmaşul pe unul ca acesta îl va păstra mereu în gândul că darul este cu el. şi aceasta este ceea ce se spune prin cuvintele: ţi se pare că ai, atunci când nu ai nimic. Sfinţii Părinţi au scris: „Să nu te măsori”.

Iar ca să ieşi şi să dezlegi acea întrebare, înseamnă să te apuci să te măsori, în ce măsură ai crescut. Aşa încât binevoieşte frate, şi fereşte-te de aceasta ca de foc.

82. Într-adevăr, căldura cea adevărată e un dar de la Dumnezeu; dar mai este şi o căldură firească, care e rodul propriilor sforţări şi al stărilor de eliberare. Ele sunt depărtate una de alta ca cerul de pământ. Ce fel de căldură ai dumneata, asta nu se desluşeşte. Se va descoperi mai tîrziu. Gândurile au obosit, nu-mi mai dau putinţa să mă statornicesc înaintea lui Dumnezeu”. Aceasta este tocmai semnul că pomenita căldură nu este de la Dumnezeu, ci de la dumneata.

Primul rod al căldurii ce vine de la Dumnezeu este adunarea gândurilor într-un singur loc şi îndreptarea lor neîncetată spre Dumnezeu. Aici se întâmplă ceva asemănător cu femeia care avea scurgere de sânge. La dânsa: „curgerea sângelui s-a oprit”, aici însă se opreşte curgerea gândurilor. Dar ce trebuie să faci ca să ajungi la aceasta?

Tine-ţi propria căldură firească să nu ţi-o atribui întru nimic, ci numai printr-o oarecare pregătire s-o consideri ca o căldură ce vine de la Dumnezeu; apoi să te îndurerezi de sărăcia lucrării lui Dumnezeu în inimă şi în durere să te rogi neîncetat lui Dumnezeu: ;,Fii milostiv! Nu-ţi întoarce faţa Ta! Luminează-ţi faţa Ta! Pe deasupra să intensifici lipsurile trupului în somn, mâncare, osteneală, şi cele asemănătoare. Totul este însă să te laşi în mâinile lui Dumnezeu.

42

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 20:38

83. Îndată ce te trezeşti dimineaţa, ai grijă să te aduni înlăuntrul şi să-ţi opreşti căldura. Să socoţi această stare drept o stare normală. De cum ai băgat de seamă, că nu mai ai această stare, să înţelegi că înlăuntru ceva este în neorânduială.

După ce dimineaţa te-ai statornicit într-o astfel de stare reculeasă şi înflăcărată, trebuie toate celelalte îndatoriri să ţi le rânduieşti în aşa fel, încât să nu-ţi dărâme cumva starea lăuntrică, iar cât despre cele de bunăvoie ale tale, dintre acestea să nu faci decât pe acelea ce întreţin această stare; iar cele ce o strică în nici un chip să nu le faci; aceasta ar însemna să te duşmăneşti pe tine însuţi.

Pune-ţi numai ca lege să păzeşti reculegerea şi căldura, stând cu mintea înaintea Domnului. Atunci această stare îţi va arăta ţie singură ce şi cum trebuie de făcut, sau ce trebuie să-ţi îngădui şi ce nu trebuie.

Ajutorul cel mai puternic care ne duce către această stare este rugăciunea lui Iisus. Trebuie s-o deprindem în aşa fel, încât ea să se săvârşească acolo, unde este locul inimii. Dar pentru ca s-o deprindem trebuie să ne ostenim. Iar acum, apucă-te de acest lucru. Sau poate îţi este cunoscut?

Mi se pare că dumneata te ocupi cu această rugăciune numai în vremea pravilei. La pravilă s-o desăvârşeşti, când îi vine rânduiala şi ei, dar în restul timpului trebuie s-o faci negreşit atât şezând, cât şi umblând, mâncând sau lucrând. Dacă ea nu se ţine tare în inimă, atunci lăsând toate, să te ocupi numai de ea până ţi se va împlânta ea în inimă. Aceasta e un lucru simplu.

Stai în faţa icoanelor în poziţie de rugăciune (e voie să te aşezi) şi coborând cu luare aminte acolo, unde este locul inimii, să faci acolo rugăciunea lui Iisus fără grabă, pe care s-o întovărăşeşti cu simţirea trează a prezenţei lui Dumnezeu. Fă aşa o jumătate de oră, sau mai mult. La început va fi mai greu, dar când vei căpăta deprinderea, rugăciunea se va săvârşi ca şi cum ar fi ceva cât se poate de firesc, aşa cum se împlineşte însăşi răsuflarea ta.

Având o atare întocmire în cele lăuntrice, în dumneata va începe o viaţă călăuzită de minte, sau cum se spune, o lucrare a minţii. Ceea ce se cere aici în primul rând, este curăţia conştiinţei care nu trebuie să aibă vreo întinare nu numai în faţa lui Dumnezeu; dar nici înaintea oamenilor, nici înaintea ta însuţi, ba nici chiar înaintea lucrurilor. De aceea, dacă se va strecura, oricât de încet, ceva nepotrivit în gând sau în cuvânt, ceva ce tulbură conştiinţa, trebuie să te căieşti îndată în chip lăuntric în faţa Domnului, Care vede totul şi Care va împăca conştiinţa.

Îţi rămâne doar lupta cu gândurile, care au atâta treabă, încât bâzâie ca ţânţarii, fără să te poţi descotorosi de ele. Învaţă-te singur cum să faci să te poţi scăpa de ele. Practica este ştiinţa. Un singur lucru îţi spun: de obicei gândurile se învârt numai în fruntea ta. Dar acestea sunt gânduri deşarte.

Dar dumneata urmăreşte-le pe celelalte, pe cele care străpung inima ca o săgeată şi lasă acolo o urmă ca de zgârietură. Apucă-te îndată şi netezeşte urma aceea prin rugăciune, punând în locul ei un simţământ potrivnic. Când însă căldura stăruie să se păstreze asemenea cazuri sunt rare, şi nu mai au putere.

43

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 20:30

84. Pe limbă să ai rugăciunea lui Iisus, în minte vederea Domnului, Care se află în faţă, iar în inimă – setea de Dumnezeu sau legătura cu Domnul. Când toate acestea vor avea loc şi se vor petrece necurmat, atunci Domnul, văzând cum sileşte, îţi va da ceea ce ceri.

85. Orice rugăciune trebuie să ţâşnească din inimă, şi oricare altă rugăciune ce nu porneşte de la inimă, nu este rugăciune. Atât rugăciunile citite cât şi rugăciunile proprii, sau rugăciunile scurte, trebuie să suie de la inimă la Dumnezeu Cel care este văzut înaintea noastră. Cu atât mai mult aşa trebuie să fie rugăciunea lui Iisus.

86. Dumneata îmi ceri să-ţi lămuresc lucrarea rugăciunii. Dar nu este nimic de lămurit aici; stai cu mintea în inimă înaintea feţei Domnului şi cheamă-L: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. „Lămurirea o va da osteneala rugăciunii. ţinând seama de felul cum se va osteni fiecare, Domnul când vede o aşa osteneală, îi va da rugăciunea duhovnicească, care este roada darului Sfântului Duh.

Iată tot ce se cade să spunem şi să înţelegem despre rugăciunea lui Iisus. Iar toate celelalte născociri nu se potrivesc cu lucrarea. Prin aceasta vrăjmaşul ne abate de la adevărata rugăciune.

87. Aşa trebuie să ne statornicim cu luarea aminte în inimă şi să stăm acolo fără să ieşim de la faţa Domnului. Despre aceasta ţi-am vorbit de multe ori. Numai aşa vei băga de seamă şi fiecare fir de praf. Roagă-te şi Dumnezeu îţi va da cele cerute.

88. Atâta vreme cât este râvnă, este prezent şi Darul Sfântului Duh. El este foc. Focul se întreţine cu lemne. Lemnele duhovniceşti sunt rugăciunile. De îndată ce darul va atinge inima, se naşte îndată întoarcerea minţii spre Dumnezeu şi care sămânţă rugăciunii este. După aceasta vine cugetarea de Dumnezeu.

Darul lui Dumnezeu întoarce aţintirea mintii şi inimii noastre către Dumnezeu şi le ţine asupra Lui. Şi cu mintea nu stă fără de lucru, fiind astfel, îndreptată spre Dumnezeu, la Dumnezeu se şi gândeşte. De aici vine aducerea aminte de Dumnezeu, tovarăşa de călătorie, care de-a pururi însoţeşte starea harică. Pomenirea de Dumnezeu nu este deşartă, ci duce negreşit la contemplarea desăvârşirilor şi lucrărilor dumnezeieşti, cum sunt: bunătatea, dreptatea, creaţia, providenţa, răscumpărarea, judecata şi răsplata.

Toate acestea adunate într-un tot, formează lumea lui Dumnezeu sau domeniul duhovnicesc, cei râvnitori în această regiune fără să mai iasă de acolo. Dar aceasta este însuşirea râvnei. De aici în chip răsturnat: petrecerea în această stăpânire sprijină şi dă viaţă râvnei. Doriţi să păziti râvna?, ţineţi toată starea prescrisă.

Căutaţi să aveţi întotdeauna la îndemână astfel de lemne şi îndată ce observaţi că focul râvnei slăbeşte, luaţi la întâmplare o bucată din lemnele duhovniceşti şi înoiţi focul duhovnicesc. şi totul va merge bine. Din întrunirea unor asemenea mişcări duhovniceşti iese frica de Dumnezeu, starea evlavioasă în inimă faţă de Dumnezeu.

Aceasta este străjerul şi păstrătorul stării harice . Pătrundeţi în toate acestea, judecaţi-le bine, făceţi-le loc în conştiinţă şi în inimă, învioraţi-vă neîncetat, şi veţi fi vii.

Turnul dumitale este asemenea cu o chilie de pustie. Acolo poţi să nu vezi şi să nu auzi nimic. Citeşte câte ceva şi apoi meditează. Iată, totul în aceasta se cuprinde. Numai de ţi-ar da Dumnezeu căldură în inimă, care să nu mai plece! Conştiinţa curată şi întoarcerea către Dumnezeu cu rugăciunea neîncetată ar trebui să nască tocmai căldura de care e vorba. Dar toate vin din mâna lui Dumnezeu.

89. Îndeplinind cu osârdie pravila, păstraţi trezvia minţii şi căldura inimii. Când va începe să se micşoreze cea din urmă, grăbiţi-vă să o aprindeţi din nou, ştiind bine că dacă nu va veni degrabă, asta înseamnă că aţi trecut de jumătatea căii ce vă depărtează de Dumnezeu. Frica lui Dumnezeu este deşteptătoare şi păstrătoare căldurii lăuntrice.

Dar e nevoie şi de smerenie şi de răbdare şi de pravila îndeplinită cu credincioşie şi, mai mult decât orice, de trezvie. Luaţi aminte de voi înşivă, pentru Domnul. Păstraţi-vă în starea de alarmă prin toate mijloacele ca să nu adormiţi, sau dacă aţi aţipit, treziţi-vă.

44

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: