Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

februarie 20, 2013

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:24

Vieţuirea noastră e slăbănogită, voinţa se clatină, e de nimic: de aceea noi şi avem nevoie de ajutoarele de dinafară, ca şi cei bolnavi de picioare, de cârji şi de toiege. Părinţii cei milostivi, văzând că şi eu doresc să mă îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus, şi totodată văzînd că eu sunt în întregime viu pentru lume, că ea acţionează încă puternic asupra mea, prin simţurile mele, mă sfătuiesc ca pentru rugăciune să intru într-o chilie însingurată, întunecoasă, ca simţurile mele, astfel să vină întru nelucrare, ca să nu fie întreruptă comuniunea mea cu lumea, ca să-mi fie uşurată adâncirea mea în sine.

Ei povăţuiesc să şezi în timpul îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus, pe un scaun jos, ca eu după trup, să am poziţia unui cerşetor care cere milostenie şi mai bine să simt goliciunea sufletului meu. Când eu asist la slujbele bisericeşti şi în acest timp mă îndeletnicesc cu rugăciunea lui Iisus, Părinţii mă sfătuiesc să închid ochii, ca să mă feresc de răspândire, pentru că privirea mea e vie pentru materie şi de îndată ce voi deschide ochii încep să se întipărească în mintea mea lucrurile văzute de mine şi mă abat de la rugăciune.

Sunt multe ajutoare de dinafară, aflate de lucrătorii rugăciunii pentru ajutorarea materială, la nevoinla cea duhovnicească – aceste ajutoare pot fi întrebuinlate cu folos. Însă întrebuinţarea lor trebuie potrivită cu însuşirile sufleteşti ale fiecăruia: o oarecare metodă mecanică, care foarte bine se potriveşte pentru un nevoitor, pentru altul poate fi fără de folos şi chiar vătămătoare.

Cei înaintaţi resping ajutoarele materiale, după cum ologul vindecat aruncă cârjele, după cum pruncul crescut scapă de scutece, după cum de la o casă terminată cu zidirea, se iau schelele cu ajutorul cărora s-a zidit.
Pentru toţi şi pentru fiecare, după cum s-a spus la început, e de foarte folos ca să înceapă deprinderea rugăciunii cu numele lui Iisus cu gura, închizând mintea cu cuvintele rugăciunii.

Să lăsăm ca Domnul Însuşi să transforme rugăciunea noastră cea grăită cu luare aminte într-o rugăciune a minţii, a inimii şi a sufletului. El neapărat va săvârşi acest lucru, când se va vedea măcar ceva curăţiţi, crescuţi, învăţaţi, pregătiţi prin lucrarea poruncilor Evangheliei.

Un părinte (tată) cu bună chibzuinţă nu va da unui prunc, fiului său, o sabie ascuţită. Pruncul nu e în stare să întrebuinţeze sabia împotriva vrăjmaşului; el se va juca cu sabia înspăimântătoare şi degrabă şi uşor se va străpunge. Un prunc după vârsta duhovnicească nu e în stare să aibă daruri duhovniceşti, el le va întrebuinţa nu spre slava lui Dumnezeu, nu spre folosul său şi al celor de aproape, nu pentru doborârea nevăzuţilor vrăjmaşi, ci le va întrebuinţa pentru a se doborî pe sine, făcându-şi închipuiri despre sine, umplându-se de o înălţare pierzătoare, de un dispreţ pierzător faţă de aproapele.

Chiar străini de darurile cele duhovniceşti, plini de patimi împuţite, noi ne trufim şi ne mărim, noi nu încetăm a osândi şi a defăima pe aproapele, care în toate privinţele e mai bun decât noi! Ce ar fi fost dacă mi s-ar fi încredinţat vreo bogăţie oarecare duhovnicească, vreun dar oarecare duhovnicesc, care l-ar despărţi pe posesorul acestuia de fraţii lui, care ar mărturisi despre el, că el este un ales al lui Dumnezeu? N-ar fi fost acest lucru pentru noi pricină de înfricoşată nenorocire sufletească?

Să ne stăruim, să ne desăvârşim întru smerenie, care constă într-o anumită stare a inimii şi se iveşte în inimă de la împlinirea poruncilor evanghelice. Smerenia este acel unic altar, pe care ne este îngăduit de legea duhului să aducem jertfa de rugăciune, pe care jertfa de rugăciune adusă se suie la
Dumnezeu, e arătată feţei Lui. Smerenia este acel unic vas în care sunt aşezate de degetul lui Dumnezeu darurile harice”. (Vol. 2, pag. 312).
449
Reclame

septembrie 26, 2012

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:19

„Viaţa din mânăstire, mai ales în cea de obşte, ajută celui începător la o spornică şi temeinică deprindere a rugăciunii prin smerenie, care se naşte din ascultare. „Smerenia e din ascultare” au spus Părinţii.

Smerenia se naşte din ascultare şi e sprijinită de ascultare, după cum e sprijinită arderea unei candele prin untdelemnul ce se toarnă. Prin smerenie intră în suflet. pacea iui Dumnezeu, cerul duhovnicesc; oamenii, care au pătruns în acest cer, se fac asemenea îngerilor şi asemenea îngerilor neîncetat cântă în inimile lor cântarea cea duhovnicească lui Dumnezeu, adică îi aduc curata şi sfânta rugăciune care, în cei înaintaţi, este cântare într-adevăr şi cântarea cântărilor.

Din pricina aceasta, ascultarea, prin care ni se procură comoara cea fără de preţ a smereniei, e recunoscută unanim de Părinţi drept uşa care te introduce în chip legiuit şi fără greş în rugăciunea minţii şi a inimii, sau ceea ce este tot una, în adevărata şi sfinţita liniştire.

Ascultarea este cauza primară care nimiceşte răspândirea din pricina căreia rugăciunea rămâne stearpă; fiind pricină a smereniei, ascultarea nimiceşte împietrirea, în timpul căreia rugăciunea e moartă; alungă tulburarea când iarăşi e nevoie de rugăciune; unge inima cu umilinţă de la care rugăciunea prinde viaţă, se înaripează şi zboară către Dumnezeu.

Dacă monahul se va purta în mănăstire asemenea unui călător, fără a face prietenii în afară de înlăuntrul mănăstirii, fără să umble în chiliile fraţilor, fără a-şi înghesui în chilie cele ce-i sunt de prisos, fără să-şi împlinească dorinţele sale, ostenindu-se în ascultările mănăstireşti, cu smerenie şi cu toată conştiinciozitatea, recurgând adesea la mărturisirea păcatelor, supunându-se proistosului şi tuturor celor mai mari din mănăstire, fără cârtire, în simplitatea inimii, apoi, fără de îndoială, va spori în rugăciunea lui Iisus, adică va căpăta darul de a se îndeletnici cu ea cu luare aminte şi a vărsa în timpul ei, lacrimi de pocăinţă”. (Vol.1, pag. 273 – 274).

„Să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus, dezinteresat cu simplitatea şi sinceritatea gândului, cu scop de pocăinţă, cu credinţă în Dumnezeu, cu o lăsare desăvârşită în voia lui Dumnezeu, cu o nădejde în înţelepciunea, bunătatea, atotputernicia acestei voinţe sfinte. La alegerea mijloacelor mecanice, ne vom stărui să lucrăm cu toată băgarea de seamă şi cu toată prudenţa, fără să ne lăsăm târâţi de curiozitatea deşartă, de râvna cea fără de socotinţă care, celor neîncercaţi li se pare virtute, iar de către Sfinţii Părinţi e numită îndrăzneală plină de trufie, înfierbântare fără minte.

Să ne folosim deci, mai cu seamă, de mijloacele cele mai simple şi mai smerite, ca cele ce sunt mai cu fără primejdie. Repetăm: toate mijloacele mecanice trebuie socotite nu altceva decât numai ajutoare, care au ajuns folositoare pentru noi din pricina neputinţei noastre. Să nu ne punem nădejdea noastră nici în ele, nici în cantitatea lucrării noastre, ca să nu ne fie răpită pe calea furtului nădejdea în Domnul, ca în fond să nu ne aflăm nădăjduindu-se în noi înşine, sau în ceva materialnic şi deşert.

Să nu căutăm nici o desfătare, nici vedenii; noi suntem nişte păcătoşi nevrednici de desfătări duhovniceşti şi de vedenii, nici nu suntem apţi de ele, din pricina vechimii noastre (omului celui vechi din noi). Cu o rugăciune plină de luare aminte, să căutăm a ne întoarce ochii minţii spre noi înşine, ca să descoperim în noi înşine păcătoşenia noastră. Când o vom descoperi, să ne ridicăm cu gândul înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, în ceata celor leproşi, orbi, şchiopi, surzi, slăbănogi, îndrăciţi; să începem înaintea Lui din sărăcia duhului nostru, din inima zdrobită de îndurerare pentru păcătoşenia noastră, strigătul cel cu plâns de rugăciune.

Acest strigăt să fie nemărginit de îmbelşugat: orice vorbărie multă şi orice fel de meşteşugire de cuvinte să nu mai fie în stare de a-l exprima. Fiind prea îmbelşugat şi cu anevoie de a fi spus, să fie el (strigătul) îmbrăcat neîncetat, să fie îmbrăcat într-o rugăciune mică ca şi cuvinte, însă de însemnătate mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” Amin” (Vol. 2, pag. 313).
450

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:06

Cu astfel de cuvinte îşi încheie Episcopul Ignatie povăţuirile sale despre rugăciunea lui Iisus. Iar dacă Dv. voiţi să le cunoaşteţi mai amănunţit, apoi ar trebui să cercetaţi colecţia operelor lui.

De la stareţii episcopi vom trece acum la stareţii ieroschimonahi, care s-au nevoit sub umbra Sihăstriei de la Optina. Trecând, mai înainte de toate la scrisorile stareţului ieroschimonah Macarie, vom sublinia trăsăturile lor caracteristice, care-l osebesc pe acest stareţ şi care atrag asupra sa luarea aminte când citeşti scrierile lui.

Cea dintâi trăsătură este că stareţul aspru osândeşte o astfel de studiere a Cuvântului lui Dumnezeu şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi, care are ca scop numai câştigarea cunoştinţelor teoretice şi îmbogăţirea memoriei. După cuvintele lui, o astfel de studiere nu aduce un folos adevărat şi poate hrăni numai slava cea deşartă.

O adevărată studiere a Cuvântului lui Dumnezeu şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi este aceea care se face prin împlinirea în practică a celor citite, prin nevoinţele vieţii şi spre acest lucru, el îi cheamă pe ucenicii săi.

A doua trăsătură a stareţului Macarie se cuprinde în faptul că el, cu o anumită insistenţă, cere de la fii săi duhovniceşti smerenie, socotind această virtute drept temelia unei adevărate vieţi creştine, iar lipsa ei – izvorul tuturor greşelilor din viaţa cea duhovnicească a unui creştin. Ţinând minte aceste două trăsături ale stareiului Macarie, putem înţelege drept înfăţişarea lui duhovnicească şi caracterul scrisorilor lui şi a povăţuitorilor. Trec deci, la citatele din scrisorile lui.

„Primind scrisoarea, doresc să vă răspund la aceasta, însă nu nădăjduiesc să vă scriu satisfăcător la nedumerirea Dv., eu însumi fiind o nimică toată şi necunoscând nimic din ale iscusinţii. Doar că vă voi spune ceva ca să vă feresc, după cum poruncesc Sfinţii Părinţi, ca să ne ferim de a socoti drept ceva mare oarecare lucrări simţite şi lacrimile. Noi suntem încă departe de rugăciunea cea văzătoare; deci cum să mai socotim că i-aş fi aflat şi roadele aceleia? Noi de am şti măcăr puţin numele rugăciunii celei lucrătoare, cum să alungăm, prin aceea, cu smerenie, cugetele cele pătimaşe de tot felul ce se ridică asupra noastră, căzând către Domnul cu frică multă.

Despre acest lucru vă sfătuiţi să citiţi cartea Cuviosului Nil Sorschy, iar dacă acolo este ceva despre roadele rugăciunii, sau a lucrării minţii, apoi acest lucru se referă la oamenii care au ajuns la măsuri înalte.

Cuviosul Nil scrie în Cuvântul 2, ca să nu căutăm înainte de vreme cele care cer timp şi altele. Această lucrare a minţii şi trezvie cere mult timp, nevoinţă şi osteneală, cu multă luare aminte şi smerenie; iar cine „vrea fără ruşinare şi cu încredere în sine să se suie la Dumnezeu şi în curăţie să vorbească cu El şi se sileşte să-L aibe pe El în sine, acela uşor e omorât de draci; zic, dacă va fi îngăduit acest lucru; căci e îndrăzneţ şi lucru plin de nebunie, căutând cu trufie, ceea ce e mai presus de vrednicia noastră, să năzuieşti să-l şi stingi”.

Citiţi în Sfântul Isaac, în al doilea cuvânt: „dacă înainte de nevoinţa cea lucrătoare, vom trece la vedere (contemplare), apoi vine peste noi mânia lui Dumnezeu; ale lui Dumnezeu vin singure de la sine, neobservate de tine, însă numai dacă locul e curat, iar nu întinat”.

Despre lacrimi, citiţi în Sfintul Scărar şi veţi vedea care din ele sunt de bună nădejde. În genere, trebuie totdeauna, să ne vedem neputinţa noastră şi să ne smerim, având o luptă
cu dracii cei puternici şi mândri; cei îndrăzneţi, degrabă sunt doborâţi fără de smerenie. Citiţi capetele Sfântului Grigorie Sinaitul, despre înşelare. Îndeletniciţi-vă şi în învăţăturile despre acestea ale celorlalţi Sfinţi Părinţi”. (Scrisori către monahi, Vol. I, Scrisoarea 113, pag.167).
451

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:52

„Stăruiţi-vă să treceţi cu virtutea cea lucrătoare prin poruncile lui Dumnezeu, iar de cea văzătoare încă să nu vă atingeţi, căci aceea, după curăţia patimilor de către cea lucrătoare, singură îşi va arăta calea înspre sine. Oricare lucrare înaltă duhovnicească am trece, fără de îndurerarea inimii, după cuvântul Sf. Părinţi, aceea ne va aduce puţin folos”. (Ibidem, Scrisoarea 115, pag.173).

„Din scrisoarea ta văd, că tu te-ai apucat să lucrezi rugăciunea minţii şi te sileşti să n-ai nici un fel de cugete, dar fiindcă nu poţi să le izgoneşti, te tulburi şi ajungi la întunecarea minţii: Pe mine mă îngrozeşte acest lucru, că tu, aşa de tânără şi pătimaşă (plină de patimi) ai îndrăznit să te apropii cu rânduiala de la sine; spre un lucru atât de mare, ca lucrarea minţii şi paza minţii, care e potrivită numai celor ce se află într-o întocmire înaltă: iar tu, numai din citire, fără să mai întrebi pe cineva, ai îndrăznit să porneşti spre o astfel de înălţime!

Pentru acest lucru vine mânia lui Dumnezeu; nu numai că se întunecă la minte, dar şi cu totul îşi iese din minte şi sunt batjocoriţi de draci. Ba ei chiar îşi bat joc de tine, înşelându-te cum că faci un lucru mare; îţi vorbesc ţie: „Lasă rugăciunea, eu nu mă lupt cu tine”.

Vezi ce fel de amăgire a vrăjmaşului ca să te aducă la trufie, cum că eşti o nevoitoare în rugăciune. Tu vezi-ţi viaţa ta, cum ai trăit şi cum trăieşti: ca o tânără şi cu rânduială de

la sine, pe de-a întregul în patimi, n-ai ascultare şi supunere faţă de cei mai mari decât tine; cu maica te cerţi şi îi vorbeşti împotrivă, astfel că ajung lucrurile şi până la răutate; şi în loc ca prin smerenia ce se naşte din ascultare să doboare patimile, tu fiind târâtă de mândrie, încă mai mult te cufunzi în patimi şi abia că n-ai căzut în cea mai adâncă groapă – iubirea de plăceri. Şi acest lucru arată mândria ta.

Deci cum de îndrăzneşti să te sui pe înăllimea lucrării minţii, pe când te afli într-o întocmire atât de jalnică? Şi acei care păşesc pe calea adevăratei ascultări, lepădării de sine, şi se silesc să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu, se smeresc, se socot pe sine mai răi decât toţi, ba încă au şi povăţuitori ai harului, şi aceia făcând rugăciunea minţii, se află în necaz pentru multele înşelări, că, li se întâmplă şi curse ale vrăjmaşului, care se arată sub forma unor lucrări harice adevărate. Iar tu nici idee n-ai despre aceasta şi ai îndrăznit să te apropii de o lucrare atât de înaltă, care e mai înaltă decât priceperea şi întocmirea ta. Deci îţi propun şi cu străşnicie te opresc să-ţi părăseşti lucrul pe calea ascultării, tăindu-ţi voia şi priceperea ta, împotriveşte-te patimilor: la năvălirea acelora; descoperă-te (mărturiseşte-te) celor ce te pot vindeca.

Dacă te-ai fi descoperit mai înainte, apoi n-ai fi suferit ceea ce ai suferit. Şi de toate acelea smereşte-te şi te socoate mai rea decât toţi şi Domnul te va milui pe tine. Maica N. îţi vorbeşte drept, că nu-ţi poate da binecuvântare să lucrezi rugăciunea minţii, eu îţi confirm acest lucru. Mergi pe calea cea smerită şi vei căpăta mântuire. Roagă-te lui Dumnezeu, în simplitatea inimii, cugetele care năvălesc aruncă-le prin smerenie şi să nu socoţi că le poţi alunga singură şi rugăciunea ta nu este adevărată; tulburarea se îndepărtează numai în smerenie şi tu te poţi odihni, socotindu-te mai întinată decât toţi; de la silinţa de a te împotrivi cugetelor, se întunecă mintea şi se măreşte turburarea.

Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Dumnezeu nu cere de la începătorii cei de sub ascultare rugăciunea fără de risipire. De aceea nu te întrista, fiind furată de gânduri, ci îndrăzneşte, ridică-ţi mintea spre luare aminte; pentru că numai îngerilor li se potriveşte să fie nerisipiţi cu gândurile”. Priveşte în mintea celor neiscusiţi de sub ascultare şi vei afla un gând de rătăcire, adică, căutarea virtuţilor înalte şi printre ele şi căutarea rugăciunii nerisipite de gânduri.
452

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:40

Ei, fără nici o chibzuinţă, sar peste treptele cele mai de jos, fiind înşelaţi de vrăjmaş, cu gândul ca, căutând această desăvârşire înainte de vreme, să nu o capete nici la vremea sa”. Deci, te sfătuiesc să te laşi de citit Filocalia şi pe Nil Sorschy, unde sunt multe lucruri de folos şi te sileşte înainte de vreme spre cele înalte iar ele sunt mai presus de măsurile tale; dar citeşte pe Sfântul Ioan Scărarul, Avva Dorotei şi cuvintele lucrătoare ale celorlalţi Părinţi şi sileştete, după putere, să biruieşti patimile, iar de cele înalte nu te apuca. Sfântul Isaac Sirul zice: „Amar şi cumplit este să dai cele înalte unui începător”. (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 56, pag.140).

„Eu ţi-am amintit că nu poţi rămâne mereu pe Tabor, trebuie şi Golgotă; căci nu ne este de folos să avem numai desfătări duhovniceşti – fără de amărăciuni – această cale e primejdioasă! Pomeneşti despre nerodirea şi sterpiciunea vieţii – acest gând nu e un fleac, ci e venit tot de la trufie. Spune-mi ce ai vrea să vezi întru tine? Oarecare daruri ale harului? Mângâieri duhovniceşti? Lacrimi? Bucurii? Răpiri de ale minţii? Însă tu nici n-ai dovedit bine să intri în mănăstire şi te caţări la cer; iar pe unii ca aceştia, poruncesc Părinţii să-i arunci jos. Vezi, cât suntem noi de trufaşi, mereu vrem să vedem că noi suntem „Eu”, iar nu o nimica toată. Cât de mică îţi este înlelegerea în a pricepe cele duhovniceşti; tu lucrează şi nu căuta daruri, dar mai ales vezi-ţi păcatele tale, care sunt ca nisipul mării şi îndurerează-te pentru ele. Oare e treaba noastră să căutăm în noi roade nu la vremea lor?

Aceasta este un semn al mândriei şi chiar în timpul când te simţi părăsit şi în amărăciunea sufletului, trebuie coborât în adâncul smereniei, dar să nu zici: „dar unde să caut mântuire?” Aici e tot răul, că noi tot vrem să vedem în noi sfinţenia, dar nu smerenia” (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 106, pag. 222).

„Tu, citindu-l pe stareţul Paisie despre rugăciune, o şi visezi; dar ia priveşte-te – cu duhul tulburat ce fel de rugăciune va fi? Nu rugăciune, ci o mască a rugăciunii, după cuvântul Sfântului Macarie. Iar Sfântul Simeon, Noul Teolog, în al treilea chip, de rugăciune, cum ne porunceşte să ne apropiem de ea? Să ne păzim conştiinţa în ce priveşte pe Dumnezeu, pe aproapele şi lucrurile”. Iar noi, pe cât ne este cu putinţă, să ne stăruim cu simţământul vameşului, să chemăm pe Dumnezeu cu orice rugăciune, şi cu cea a lui Iisus, însă să nu ne închipuim că ajungem la oarecare daruri harice, la care ajunge, prin împlinirea poruncilor şi rugăciunea smerită „Unul dintr-o mie”.

Harul lui Dumnezeu îi atinge pe toţi, însă nu în aceeaşi măsură şi pe măsura smereniei noastre ne umple de daruri. Nu căuta de cele înalte, ci ţine-te de cele smerite”. (Scrisori, vol. 2, scrisoarea 174, pag, 306).

„Filocalia citeşte-o, dar nevoieşte-te pentru partea lucrătoare spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, înălţimea şi curăţia cărora, fără să vreau, ne silesc să rostim cugetarea noastră, dar mai ales văzând patimile războindu-se în noi: şi când citirea te va duce spre ocărâre de sine şi smerenie, apoi va aduce rod bun; dar când vei citi numai pentru ca să ştii şi să-ţi asculţi mintea prin ştiinţă, apoi în loc de folos poate fi vătămare”. (Scrisori, vol. 2, scrisoarea 235; pag. 452).

„V-am scris că e primejdios să pătrundeţi în cele duhovniceşti înainte de vreme, adică să discutaţi despre lucrurile înalte ale contemplaţiei celei duhovniceşti şi altele, ci trebuie să-ţi vezi păcatele tale şi să te sileşti să învingi şi să dezrădăcinezi patimile; aceasta e ţinta hotărârii noastre; căci după curăţirea de patimi, singur de la sine, se va descoperi simţirea cea duhovnicească, iar dragostea faţă de Dumnezeu se arată în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu: „cel ce Mă iubeşte, păzeşte poruncile Mele”. (Ioan 14, 21). (Scrisoarea 253, pag. 434).
453

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:28

„Despre aducerea aminte de Iisus tu scrii că nu o ai pe aceasta, totdeauna să nu ai simţămintele pe care le aveai înainte; despre aceasta ţi-am scris mai sus; iar rugăciunea lui Iisus, când va fi făcută cu smerenie; apoi se va înrădăcina, iar abia de va luneca mintea în părere, apoi sau cade din ea, sau se înşeală. În timpul rugăciunii, nevoieşte-te cu poruncile, dar nu căuta căldură; aceasta înalţă, iar poruncile smeresc. E primejdios să cauţi înainte de vreme cele înalte”. (Scrisori, vol. 2, Scrisoarea 258, pag. 449).

„Despre rugăciunea lui Iisus, eu v-am scris ca să o lucraţi cu smerenie, să nu alunecaţi în părere şi să vă nevoiţi cu poruncile lui Dumnezeu; Domnul să vă păzească de înşelarea vrăjmaşului şi să vă dăruiască să cunoaşteţi calea cea adevărată. Citiţi cărţi, însă nu pentru ca să vă hrăniţi mintea cu ştiinţă, ci îngrăşaţi sufletul cu smerită cugetare şi cu fapte bune”. (Scrisori, vol. 2, scrisoarea 250, pag. 454).

„Tu nu te mira că în timpul rugăciunii lui Iisus îţi vin gânduri ruşinoase: e clar că te-ai rugat cu părere, dar nu cu smerenie. Şi unde să ne mai căţărăm noi spre înălţime? Măcar puţin dacă am vedea noi cărăruia acestei lucrări înalte! Iar întocmirea Dv. e cea de toate zilele tulburată, învinuiţi pe alţii, osândiţi şi altele; de aceea şi mintea nu se mai poate ruga curat. În tot cazul, aducându-ţi aminte de toate alunecările, smereşte-ţi cugetul şi cu o rugăciune smerită, cereţi de la Domnul iertare, iar nu sporire întru darurile cele duhovniceşti” (Scrisori, vol. 2, scrisoarea 273, pag. 483).

„Gândeşte-te, se potriveşte viaţa noastră oare cu a celor ce vor să lucreze rugăciunea? Ea este mai presus de toate lucrările, „căci dragostea lui Dumnezeu este şi cine încearcă să ajungă la ea cu îndrăzneală şi rânduială de sine, e lăsat să cadă în mâinile vrăjmaşilor şi e omorât de ei”, scrie Sfântul Gheorghe Sinaitul.  Şi Sfântul Isaac, în al doilea Cuvânt: „Mânia lui Dumnezeu vine asupra unora ca aceştia şi vor fi aruncaţi afară, asemenea celui ce a intrat în cămară în haine întinate”.

Rugăciunea cere mai mult decât orice smerenie care se câştigă prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, când îţi vezi neputinţa ta. Dracii se înarmează cu tărie asupra celor ce lucrează rugăciunea şi numai această armă le stă împotrivă şi-i doboară.

Roagă-te simplu şi Domnul, Care dă rugăciunea celui ce se roagă (1, Imp: 2, 9), va da şi rugăciunea minţii, după cuvântul Sfântului Petru Damaschin. Deci nu slăbi cu duhul pentru acest lucru, ci aibi smerită cugetare şi vei afla mântuire”. (Scrisori, vol. 2, scrisoarea 285, pag: 511).

„Tu mă întrebi despre convorbirea cu Dumnezeu şi despre omniprezenţa Lui, despre judecăţile Lui şi altele: numai cu acestea simţi mângâierea şi îţi este îngăduit acest simţământ? Totul, ce ne aduce spre dragostea de Dumnezeu şi spre smerenie, este îngăduit; însă trebuie să ne ştim măsurile şi să nu tindem spre înălţime, mai ales cu întocmirea noastră pătimaşă. Socot că tu ţii minte, cum un frate zicea stareţului, că totdeauna îl vede pe Dumnezeu, iar stareţul i-a răspuns: fericit este cine-şi vede păcatele sale; şi la Pimen cel Mare, venind un frate, când îl întreba despre lucrurile mari, dumnezeieşti, şi despre materii, acesta tăcea şi nimic nu răspundea, iar când fratele a fost înţelepţit şi a început a întreba despre neputinţe şi patimi, apoi şi el şi-a deschis gura sa şi harul lui Dumnezeu s-a revărsat; totuşi nu ne putem lepăda cu desăvârşire de convorbirea aceasta, însă să nu ne lăsăm momiţi de mângâieri. Doar noi şi citim şi cântăm, dar totuşi ne învăţăm întru Dumnezeu, Pronia Lui şi poruncile Lui. Pretutindeni e nevoie de smerenie!” (Scrisori, vol. 3, scrisoarea 40, pag. 86).
454

septembrie 15, 2012

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:08

„Dorind a vă deprinde cu rugăciunea lui Iisus, după pruncia D-voastră, v-am scris s-o lucraţi astfel, ca să o deprindeţi; însă D-voastră să nu vă tulburaţi dacă somnul v-o răpeşte; ci mai,cu seamă smeriţi-vă, căci şi rugăciunea însăşi trebuie să fie de o smerenie foarte mare, căci noi, păcătoşii, cerem să fim miluiţi; iar prin D-voastră se vede că trece un gând ascuns al îngâmfării şi părerii, că suntem ceva. Nu căutaţi lucrări înalte în rugăciune şi nu vă deznădăjduiţi de mila lui Dumnezeu. El nu va lăsa pe cei ce strigă către El, ca să fie miluiţi”. (Scrisori, vol. 3, scrisoarea 54, pag.128).

„Sfinţia ta, doreşti să ajungi la treptele cele mai înalte. Doreşti să le vezi pe cele ce le atingi, iar acest lucru anume şi este o lucrare a trufiei. Sfinţii Părinţi, ajungând chiar la treptele cele mai înalte ale desăvârşirii, se socoteau că n-au ajuns la nimic şi se priveau pe sine ca pe ceva mai prejos de toată zidirea”. (Scrisori, vol. 4, scrisoarea 174, pag. 264).

„Tu vrei, degrabă, să ajungi la o viaţă duhovnicească înaltă, fiind îndemnată la acest lucru de mândria şi slava cea deşartă. Tu eşti plină de patimi – de trufie şi slavă deşartă şi vrei să te sui în cămara cea cerească, îmbrăcată în veşmintele întinate ale patimilor şi nu te temi că vei fi aruncată afară.

Sfinţii Părinţi au ajuns la înălţimea vieţii duhovniceşti prin smerenie, ocară de sine şi nu se gândeau deloc că ei ajung la o viaţă înaltă, ci socotindu-se că sunt mai răi decât toţi şi sub toată zidirea. Împlineşte porunca lui Dumnezeu, iubeşte nu numai pe cel de aproape, ci chiar şi pe vrăjmaşi şi primeşte ocările de la toţi, ca una ce eşti vrednică de ele, căci altfel tu de abia ai făcut ceva şi deja îţi şi închipui despre tine”. (Scrisori, vol. 4, scrisoarea 177, pag. 288).

„Eu socot vătămătoare pentru D-voastră aceste lucrări: cercetarea sensurilor ascunse şi necunoscute de noi ale Scripturilor; căci a le cunoaşte înainte de vreme ne este vătămător şi mai înainte de a le lucra pe cele dintâi, nu ne este de folos să le cunoaştem pe cele de a doua, iar prin osteneli şi prin împlinirea poruncilor lesne înţelese de noi, Dumnezeu ne va descoperi pe celelalte, neînţelese de noi. Iar dacă vom cunoaşte înainte de vreme toată înţelepciunea Scripturilor, apoi îngâmfându-te, mintea va nesocoti lucrarea şi va pierde totul. Ce se câştigă degrabă şi fără osteneală, aceea degrabă se pierde şi dispare”. (Scrisori, vol. 4, scrisoarea 1, pag.117).

„Priceperea cea lucrătoare e preferată unei înţelegeri simple şi priceperi a Scripturilor, de aceea e şi spus: priceperea îngâmfă, iar dragostea zideşte (1 Cor., 8,1). 

Nu trebuie să ne adâncim prea departe în pricepere; cele ce nu le pricepeţi uneori, lăsaţi-le aşa, mintea încă nu e curată, nu le poate cuprinde pe toate; fiţi mulţumiţi cu cele ce le pricepeţi şi stăruiţi-vă să le împliniţi pe acelea şi numai atunci se vor descoperi şi celelalte.

Sfântul Isaac scrie: „E amar să predai cele înalte unui începător” şi în alt loc: „nu le foloseşte priceperea Scripturilor celor care petrec în patimi” (Scrisori, vol. 4, scrisoarea 3, pag. 25).

Eu am citit un şir întreg de poveţe de ale lui Macarie stareţul despre rugăciunea lui Iisus, din scrisorile lui către monahi. Să trec acum la scrisorile ucenicului şi urmaşul său stareţul Ieroschimonah Ambrozie.
455
« Pagina anterioarăPagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: