Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

septembrie 15, 2012

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 11:58

„Scrii că în timpul rugăciunii îţi vin mişcări de ale trupului şi gânduri spurcate de hulă. Se vede că, în timpul rugăciunii, tu ţii atenţia minţii înlăuntru prea jos. Inima omului se află sub sânul stâng şi dacă omul care se roagă, ţine atenţia minţii mai jos, atunci se petrece şi mişcarea trupului. Fă mai mult rugăciune grăită şi atunci te vei izbăvi de asemenea mişcări; de la rugăciunea cea grăită cu gura, nimeni n-a căzut în înşelare, iar pe cea a minţii, a inimii, e primejdios să o lucrezi fără de povăţuire.

O astfel de rugăciune cere povăţuire, nemâniere, tăcere, smerită ocară de sine, la orice întâmplare neplăcută. De aceea e mai fără de primejdie să te ţii totdeauna de rugăciunea grăită cu gura, fiindcă noi suntem săraci în răbdare, smerenie şi nemâniere; de aceea se şi cere să ne rugăm mai ales şi pentru noi înşine şi pentru cei ce ne-au batjocorit: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii”. Ţine-te de smerenie şi de ocara de sine şi Domnul te va ajuta”. (Colecţia de scrisori a stareţului Ambrozie, pag. 74).

Întrebarea – ce e mai bine: să faci pravila cea obişnuită sau să lucrezi rugăciunea lui Iisus.

Răspunsul: e mai bine să împlineşti şi una şi alta; pentru că sub pravilă au trăit şi n-au părăsit-o bărbaţii mari, cum au fost Antonie cel Mare şi Cuviosul Zosima, care a văzut pe Maria Egipteanca.

Stând în biserică, trebuie să asculţi, cu luare aminte, cântarea şi citirea bisericească şi, cine poate, nu trebuie să părăsească în acest timp şi rugăciunea lui Iisus, mai ales când citirea bisericească nu e auzită destul de bine şi de clar. Rugăciunea lui Iisus, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, e potrivită când omul merge, sau şade, sau e culcat, sau bea, mănâncă, vorbeşte, sau se îndeletniceşte cu o rocodelie oarecare (lucru manual).

Cine poate să rostească, în acest timp rugăciunea lui Iisus cu smerenie, acela nu trebuie s-o părăsească pe ea; iar pentru părăsire să se ocărască pe sine şi să se căiască cu smerenie, însă să nu se tulbure; pentru că tulburarea, oricare ar fi ea, este semnul unei trufii ascunse şi dovedeşte neîncercarea şi neiscusinţa omului în a-şi trece lucrarea sa.

Când cineva îşi lucrează pravila în chilie şi la mijlocul ei, va simţi o anumită stare a duhului către rugăciunea lui Iisus, sau spre învăţarea unei expresii oarecare din Scriptură, atunci poate părăsi pe un timp, pravila dc chilie şi să se îndeletnicească cu una sau alta din cele spuse. Astfel ne învaţă pe noi Părinţii cei încercat: (Scrisorile Ieroschimonahului Ambrozie, Stareţul de la Optina, Vol. I, pag. 83).

„Aseară, am primit scrisoarea de la N., care, din însărcinarea ta, scrise ca să te dezleg de a-ţi părăsi pravila ta cea obişnuită, pe tot timpul călătoriei în N. Dumnezeu să te binecuvânteze să-ţi laşi pravila cea obişnuită şi să te ţii mereu de rugăciunea lui Iisus, care poate linişti sufletul mai mult decât lucrarea unei pravile mari de chilie.

Din stareţii cei încercaţi de mai înainte, unul cu numele de Vasile, lămurea acest lucru astfel:  Cel ce se ţine de o pravilă mare de chilie, când o îndeplineşte pe aceasta, apoi e asmuţit de slava cea deşartă şi de înălţare. Iar când, dintr-o pricină oarecare, nu-şi poate îndeplini pravila aceasta, apoi se tulbură. Iar cel ce se ţine mereu de rugăciunea lui Iisus, petrece mereu într-o smerită stare de duh, ca şi cum n-ar face nimic şi nici n-are cu ce se înălţa.

În Filocalie este însemnată rânduiala nevoitorilor înţelepţi care, zilnic, îşi făceau o pravilă mică obişnuită de chilie, iar celălalt timp din zi şi din noapte îl întrebuinţau pentru rugăciunea lui Iisus.

Însă tu, din pricina obişnuinţei, nu poţi trece deodată la aceasta; în tot cazul, nu te tulbura, când nu-ţi poţi face toată pravila şi mai ales nu te afli să reciteşti una şi aceeaşi, atunci când vrăjmaşul îţi trimite uitare”. (Ibidem, Vol. 1, pag.177).

„Mai înainte de rugăciunea inimii, stăruieşte-te să aibi rugăciunea minţii, ţinând luarea aminte în piept şi închizând mintea chiar în cuvintele rugăciunii. O astfel de rugăciune e mai simplă şi mai uşoară; şi dacă vei avea spor în această rugăciune, apoi, după mărturisirea unora ea trece în cea a inimii”. (Ibidem, Vol. 2, pag.115).
456
Reclame

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 11:39

„Când ai fost tunsă în călugărie, ţi s-a spus: Iată-ţi, soro, sabia duhului, zi pururea în minte, cu gura şi cu gândul în inimă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa”. Ţine-te şi tu de această poruncă şi, pe cât îţi este cu putinţă, aşa şi rosteşte această rugăciune, uneori cu mintea, alteori cu gura, iar când eşti liberă şi în inimă, dacă-ţi va ajuta Dumnezeu”. (Ibidem, Vol. 2, pag.121).

„Scrii, că faci rugăciunea lui Iisus grăită şi cea din minte, iar despre cea din inimă nici n-ai idee. Rugăciunea cea din inimă cere povăţuitor. Totuşi, cine lucrează de la început drept rugăciunea cea grăită, închizând mintea în cuvintele rugăciunii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, iar mai pe urmă va lucra drept şi rugăciunea minţii, cu smerenie, ţinând atenţia minţii în piept, apoi după un timp, la unii rugăciunea minţii singură trece în cea din inimă.

Rugăciunea cea grăită cu gura, oricine ar face-o, n-au fost cazuri ca să cadă cineva în amăgirea vrăjmaşului. Iar cei ce lucrează rugăciunea minţii şi a inimii în chip greşit, adesea cad în înşelarea vrăjmaşului. Şi de aceea, mai întâi de toate, trebuie să ne ţinem mai tare de rugăciunea cea făcută cu gura, iar pe urmă de cea a minţii, făcută cu smerenie, iar pe urmă, cui îi vine uşor şi faţă de cine voieşte Domnul, să treacă la cea a inimii, după îndrumarea Sfinţilor Părinţi, care prin încercare le-au trecut pe toate acestea”. (Ibidem, Vol. 2, pag.126).

Ispita descrisă de tine vine de la pizma diavolului. În Filocalie – capitolele lui Marcu Ascetul – despre cei ce socot a se îndrepta prin fapte, în capitolul 88, se spune: „Când va vedea diavolul că mintea s-a rugat din inimă, atunci vine cu ispite mari şi grele”.

A spune simplu: – vrăjmaşul, din pricina rugăciunii inimii, s-a ridicat împotriva ta şi vrea să te abată de la ea, însă tu nu i te supune lui. Ispita aceasta, cu mila şi cu ajutorul lui Dumnezeu va trece, numai că tu să nu aduci dovezi împotriva cugetelor ce vin de la vrăjmaş, pentru că, după cuvântul Scărarului, vrăjmaşii sunt şireţi rău de tot şi pot din partea lor să-ţi aducă o mulţime de obiecţiuni; dar pur şi simplu tu să continui să te rogi, stăruindu-te să nu iei aminte la cugetele ce vin de la vrăjmaş şi să le dispreţuieşti, repetând preadulcele nume al Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfântul Scărar zice: „Cu numele lui Iisus loveşte pe oştean; căci nu este armă mai puternică nici pe pământ, nici în cer”. Nu te aşeza împotriva vrăjmaşului, ci gândeşte singură în tine, că Prea Sfântul Fiu al lui Dumnezeu, în timpul vieţii Sale pământeşti, a-mâncat şi a băut cu păcătoşii şi nu e refuzat să cineze în casa lui Simon Leprosul şi a îngăduit unei desfrânate, cunoscută în tot oraşul, să se stingă şi să-I sărute prea curatele lui picioare.

Pe scurt spus, să nu răspunzi nimic vrăjmaşilor tăi, ci numai roagă-te şi roagă-te, chemând întru ajutor şi spre îndurare prea dulcele nume al Domnului nostru Iisus Hristos, Care a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi. Iar stâlciturile cele fără de rost ale vrăjmaşului, n-ai încotro, rabdă-le şi le suportă;. prin aceasta se agoniseşte iscusinţa cea duhovnicească”. (Scrisori, vol. 2, pag:136).

De la scrisorile starelului Ambrozie, trecem la Scrisorile stareţului Ieroschimonah Anatolie, care, după blagoslovenia stareţului Ambrozie, a fost duhovnicul surorilor de la Samordino. Scrisorile lui au acea deosebire că el, cu o anumită dragoste şi insistenţă îi atrage pe fii săi duhovniceşti spre lucrarea rugăciunii lui Iisus; el îi îndeamnă să se ţină mai întâi de toate de rugăciunea lui Iisus cea făcută cu gura, cele de mai departe lăsându-le în voia lui Dunznezeu şi ferindu-i pe ei de rânduiala cea de la sine.
457

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 11:26

„Scrii, nu fără îndurerare, că şezi în chilie ca o deţinută, pe când altele merg la biserică. Prin urmare, tu maică uiţi despre dorinţa mea şi amintirea ca tu cât mai des să faci rugăciunea cea grăită a lui Iisus. Şi mai ales când rămâi singură. Aceasta este cel mai preţios timp pentru a o înrădăcina în memorie, iar tu, înseamnă că rătăceşti cu mintea şi iată că te plictiseşti. Iar rugăciunea lui Iisus veseleşte inima”. (Scrisori, pag. 7).

„Ţin minte că îmi scriai, că rugăciunea lui Iisus se ţine mai uşor. Dacă e aşa, slavă Ţie, Doamne! Mai bună vreme decât aceasta nu vei afla niciodată. Când se va sparge târgul, atunci dă din mâini cât vei vrea, va fi târziu. Numai ţine minte cuvântul cel mai de demult: fii gata să întâmpini necazuri. Căci pe toţi, cui îi place rugăciunea lui Iisus, vrăjmaşul niciodată nu-i va lăsa fără de răzbunare, ci neapărat îi va învăţa sau pe cei mari sau pe cei mici, însă necazuri numaidecât vă va face”. (Scrisori, Pag. 9).

„Rugăciunea se poate face în minte şi din pricina boalei, şi din neputinţă, şi din pricina poporului mult şi la slujbă. Numai că din pricina acestui lucru, te doare capul, dar ce să faci? Dar încaltea vei îndrăgi-o. De o mie de ori vei îndrăgi-o. Tu sileşte-te să ţii gândul cel cu Iisus, nu propriu-zis în cap, ci îndreptându-l puţin pe piept; atunci, desigur pieptul va durea, însă fără acest lucru nu se poate. Şi unde nu e curat – acolo şi doare. O astfel de durere se trimite pentru nevrednicie, însă cu timpul va trece”. (Scrisori, pag.12).

„Dacă doreşti să ai pacea, apoi, să-L ai pe Iisus, dacă nu în inimă, apoi măcar pe buze, după cum ţi-am poruncit eu, personal”. (Ibidem).

„Dacă vrei să fii mulţumitoare, apoi răsplăteşte cu cinci cuvinte:
1- Doamne,
2 – Iisuse,
3 -Hristoase,
4 – Fiul,
5 – lui Dumnezeu, şi la ele mai adaugi – miluieşte-mă pe mine păcătoasa”.

Repetă mereu astfel. Prin aceasta şi lui Duznnezeu vei plăcea, şi pe mine mă vei mulţumi, şi pe tine te vei mântui”. (Ibidem, pag 14).

„Cuvioasă Maică T.! Tu într-adevăr m-ai mângâiat, când ai scris că rugăciunea pentru tine deja nu e aşa de grea, cum era mai înainte. Vorbesc despre rugăciunea lui Iisus. Şi slavă Ţie, Doamne; care Te cobori până la neputinţele noastre: Încă nu se poate s-o faci mereu. Căci până când nu va gusta omul (că bun este Domnul), e greu să-L ai neîncetat în inimă pe Iisus, dar şi pentru ceea ce este, slavă lui Iisus Dumnezeu! Prin urmare, până când ţi se ţine rugăciunea, nu o părăsi. Dar mai cu seamă, în timpul rugăciunii ticăloşeşte-te pe tine, ca pe o nevrednică să rosteşti numele, neîncetat şi slavoslovit în cer şi pe pământ de Îngeri şi de oameni. Iar necazurile le adună ca pe o comoară, căci acest lucru ajută mult rugăciunii lui Iisus. Şi de aceea, vrăjmaşul îi îndeamnă şi-i asmuţe pe toţi care ar putea să te necăjească pe tine.

Nu te-am prevenit de demult, că orice creştin, cu cât mai mult se ţine de această rugăciune, cu atât mai mult îl întărâtă pe diavol, care nu suferă numele lui Iisus şi-i îndreaptă asupra unui astfel de om pe toţi oamenii, chiar şi pe cei de aproape. Eu am văzut o fată, pe care tatăl ei bun, aşa de tare a urât-o, că vrea s-o omoare. Numai că aceasta făcea rugăciunea minţii, lucru care ţie nu-ţi este îngăduit”. (Ibidem, pag. 20).

„Îţi răspund la nedumeririle tale: rugăciunea lui Iisus, nu numai că nu împiedică, ci chiar ajută să ascul’i citirea şi cântarea rugăciunii celei obişnuite bisericeşti şi de chilie şi îndulceşte, foarte îndulceşte inima şi împacă duhul şi dă un gând luminos. Iar tu crezi greşit; căci tu eşti o fetiţă neîncercată, ba încă şi încăpăţânată. Însă stăruieşte-te să te smereşti şi rugăciunea degrabă se va prinde de tine. Numai nu te grăbi, ci aşteaptă ajutorul lui Dumnezeu”. (Ibidem, pag. 48).
458

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 11:12

„Fă mai des rugăciunea lui Iisus şi se va înveseli inima. Numai stăruieşte-te să socoteşti tot putregaiul din inimă, adică nu te lăsa târât în cugetele cele necurate”. (Ib. pag. 52).

„I-am vorbit Părintelui (Ambrozie) de rugăciunea ta, care începe în biserică şi trece în inimă. El zice că pentru cei tineri nu se potriveşte. Ci trebuie de îndată s-o faci cu gura. Mântuieşte-te! Smereşte-te” (Ibidem, pag. 53).

„Mângâierea ta de la rugăciune nu e o noutate; eu nu o dată ci, de o sută de ori ţi-am repetat – osteneşte-te, rabdă, iar încolo – Însuşi Dumnezeu te va mângâia. Nu, lasă-mă M. acasă, ba la S., ba la Ierusalim. Iar eu zic: ţine-te de rugăciune, nu numai Roma şi Ierusalimul, ci însuşi Cel răstignit pentru noi va veni cu Prea curata sa Maică. Iată-ţi lămurirea! Domnul îi atrage la Sine pe cei îndărătnici şi puţini la duh, anume astfel. Căci altfel, ei îndată ar cârti împotriva lui Dumnezeu şi păzitorului său (duhovnicesc) şi împotriva tuturor celor de aproape, pentru că ei au pierit. Iar acum, tu, singură, vezi că nu te-ai ostenit în zadar şi eu nu te-am amăgit.

Aceasta e partea cea dintâi. Iar a doua va urma după aceasta. Această mângâiere te-a încredinţat că este Dumnezeu şi este răsplată; pe urmă ea va pleca de la tine şi Domnul se va uita la tine, dacă îi eşti slugă credincioasă sau o slugă vicleană, iubitoare de plăceri, cumpărată (plătită – n. tr.), care-şi iubeşte pe Domnul său numai când El o mângâie. Iată atunci îi şi arată tu dragostea unei mirese a Lui neprecupeţite. Însă aceasta iarăşi va trece. Şi iarăşi va străluci o rază de mângâiere. Şi astfel, Domnul îşi învaţă pe prea iubiţii Săi.

Însă vai de tine, dacă te vei înălţa ca o bogătaşă, fiind săracă! Diavolul vede ce faci tu şi de unde primeşti şi iată se sileşte să te abată de la păstor, ca pe o oiţă tânără, neiscusită. Ţine-te. Pace ţie şi mântuire. Iar, mai cu seamă, smereşte-te. De îndată ce vei pierde smerenia şi ocărârea de sine – atunci s-a dus totul (în text este „adio”)”. (Scrisori, pag. 61).

„Scrisoarea ta am citit-o şi nu mai puteam de mirare: cum de o fetiţă, mi s-a părut cuminte, atentă, să îndruge astfel de prostii! Ea crede gândurilor, că a face rugăciunea lui Iisus e ceva foane important. Prostuţo tu, prea prostuţă! Doar eu ţi-am spus că pe această rugăciune, ca pe una care nu cere nici cărţi, nici metanii, nici alte nevoinţe grele, o dau babelor, bolnavilor şi celor cu inima împietrită.

Desigur, că cine iubeşte grozav să umble la biserică va veni înaintea tuturora, nu va scăpa nici un cuvânt din biserică; va veni acasă – va plânge cu lacrimi, văzându-şi sărăcia şi nevrednicia sa; unuia ca acesta, desigur, că nu i-ar impune rugăciunea lui Iisus. Iar tu, prostuţă, vinovată cu toate, nu poţi nici să te rogi, nici să te smereşti, nici să iubeşti pe cei ce te batjocoresc, nici să asculţi cuvântul lui Dumnezeu, nimic ce ar semăna cu acestea – dar vrei să te mântuieşti! Ce ne-a rămas să facem cu tine?

Iată, ţi-am dat ţie o rugăciune uşoară, foarte uşoară – numai cinci cuvinte de toate. Iar tu şi aici ai recurs la şiretlicuri ca să găseşti ceva foarte mare, care te-ar osebi pe tine de alţii, adică: ceea ce ar fi trebuit, mai ales să te smerească, tu, în nebunia ta, socoţi să te mântuieşti încă cu acest lucru. Vrăjmaşul, desigur, se teme că o astfel de fetişcană, care nu e bună de nimic, de îndată se va mântui, de aceea, în tot felul te prinde şi-ţi bagă în cap astfel de gânduri proaste şi mincinoase, cum că tu ar trebui să te mântuieşti anume prin ceea ce ar fi trebuit să te smereşti.

Deci, lasă toate prostiile, aleargă la Iisus, iar nu la diavol. Iisus a murit pentru tine, deci, te iubeşte. Iar diavolul n-a murit, ci vrea mai degrabă să te omoare pe tine. Deci, să nu-l asculţi. Eu l-am întrebat şi pe Părintele Ambrozie despre tine; el la fel a zis: „Lasă să continue, iar pe diavol să nu-l asculte. Iar gâtul şi pieptul te dor pentru nevrednicie”.

459

august 24, 2012

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:21

Căci şi oricare, dar mai ales această rugăciune băbească, rânduită numai pentru cei bolnavi şi netrebnici, dintre care cel mai rău sunt eu, cel mai netrebnic, cere să-ţi recunoşti neputinţa ta şi smerenia. Iar tu, din prostie te-ai gândit să te înalţi încă. Prostuţo tu, prea prostuţo! Iar că bucuria se revarsă în inimă, apoi acest lucru mi se pare că ţi-am vorbit – se întâmplă.

Uneori Domnul vrea să-l mângâie pe nevoitor, văzînd că el nu mai poate deja, iar uneori, dintr-o încordare puternică pentru această rugăciune. S-a spus: „Dumnezeu, adică Iisus, este un foc Care arde (păcatele şi neputinţele)”.

Şi de aceea, chemat des Preadulcele Iisus nu poate să nu veselească inima. Decât numai vreun ticălos oarecare prea mare, ca mine, îndobitocit, acela nu poate simţi multă bucurie. Iar adevăraţii nevoitori în rugăciune, peste câteva zile simt bucurie şi dulceaţă, care se revarsă din inimă asupra întregului om. Numai că e primejdios să o primeşti fără de desluşire, căci şi Satana se preface în înger de lumină.

Şi de aceea, ca una ce eşti neîncercată în viaţa cea duhovnicească, fii cu pază, şi fereşte-te să primeşti, şi fereşte-te să respingi: Citeşte la Marcu Ascetul cuvântul al doilea, cap. 28. Mai citeşte în acelaşi al doilea cuvânt, capitolul 13. Iar dacă vei părăsi rugăciunea, apoi unde te mai aciuiezi? Rabdă. Acestea degrabă vor trece şi vei îndrăgi-o. Rugăciunea se curmă de obicei de vorbire deşartă, de îmbuibare, de osândire şi mai cu seamă de mândrie.

Dar fiindcă eşti prea mândră, apoi ţine-te, în mod deosebit, de această rugăciune. Iar pentru ca să nu se curme niciodată apoi, pentru acest lucru, ţie, tinerică, să-ţi lungească Dumnezeu boala până s-o coace poama (în text e un alt proverb: şezi la ţărmul mării şi aşteaptă vremea bună).

Gândurile, de asemenea, tu nu le poţi îndepărta, dar ţie îţi ajunge, dacă vei răbda şi vei chema pe Iisus. Iar când nu vezi după tine păcate, apoi să ştii că eşti într-o întocmire diavolească. El, la fel, nu-şi vede păcatele sale şi, necăindu-se niciodată şi neînvinuindu-se, socoate că Dumnezeu e părtinitor faţă de om, căci îl iubeşte; iar Dumnezeu de aceea îl şi iubeşte pe om, pentru că el se căieşte şi se smereşte. Şi tu căieşte-te şi te smereşte şi Dumnezeu te va mântui”. (Scrisori, pag. 70).

„Am primit-o scrisoarea ta şi mă grăbesc să te liniştesc. Mai întâi nu m-ai ascultat. Eu te-am prevenit nu o dată, ci de multe ori, că atunci când se întăreşte rugăciunea, să nu îngădui deloc ca atenţia să coboare în jos. Altfel te va chinui patima desfrâului. Şi aceasta nu este înşelare, ci lucrarea firii, care vine de la o lucrare greşită a minţii. Ei, dacă această dulceaţă ai primi-o drept har, apoi atunci ar fi înşelare. Iar acum lucrurile încă se pot îndrepta.

Mai ales că tu singură recunoşti încurcătura. Iar îndreptarea începe-o de acolo, ca să nu laşi atenţia în jos, ci ţine mintea înlăuntrul (la mijlocul) inimii. Iar (dacă nu poţi) las-o un timp şi te îndeletniceşte cu citirea. Ar fi bine, dacă ţi-ai procura cartea lui Paisie Velicicovschi. Trebuie s-o citeşti. Ţine-te de această pravilă şi nu vei pieri. Iar rugăciunea n-o părăsi. Astfel de zbateri se întâmplă cu mulţi. Pace ţie şi mântuire!” (Scrisori, pag. 73).

„Eu am avut cazuri, ca oameni învăţaţi şi chiar foarte învăţaţi după cărţi, în realitate nici cât un firicel de păr să nu priceapă lucrarea cea duhovnicească. Pentru că această cale se dă nu prin carte ci prin sânge. Dă sânge, şi primeşte duh” (Ibidem).

„Citindu-ţi scrisoarea, eu îndată m-am dus la Părintele Ambrozie şi am desluşit-o împreună. Noi n-am găsit greşeli în rugăciune. Numai că astfel de lucruri, ca mirosurile bune, nu trebuie primite.

Despre aceasta scrie Sfântul Simeon Noul Teolog, în cel dintâi chip al rugăciunii. Locul inimii nu trebuie căutat cu încordare; când va creşte rugăciunea, ea singură va găsi acel loc.
460

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 13:09

Stăruinţa noastră e să închidem mintea în cuvintele: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Sfântul Dimitrie învaţă: „unde e mintea, acolo e şi inima”.

Că rugăciunea se întrerupe, acest lucru altfel nici nu poate fi. Iar dacă persistă mereu, apoi Sfinţii Părinţi ne învaţă: „Teme-te, aceasta e o cale de lup”. Dar cum să vorbim? Ce vedem în aer? Ba ploaie, ba soare, ba zăpadă, ba vânt, ba căldură, ba frig.

Astfel e şi în întocmirea noastră: o singură stare nu poate fi şi nici nu trebuie. Iar când încetează rugăciunea minţii, apucă-te de cea grăită sau de citire. Iar când şi acest lucru nu merge, apucă-te de rucodelie, iar a-ţi schimba povăţuitorul la jumătate de cale, e primejdie. Domnul te va binecuvânta să continui lucrul început, fără nici o frică şi fără nici o îndoială. Dumnezeu ne este ajutor. Cei cu rânduială de la sine, într-adevăr trebuie să se teamă. Iar cine-şi recunoaşte neputinţa sa şi întreabă pe alţii, acela e de bună nădejde. Numai ocărăşte-te şi smereşte-te totdeauna”. (Scrisori, pag. 75).

„Rugăciunea a încetat sau din părere de sine, sau din osândire. Iar cel mai de seamă lucru e ca să fie smeriţi”. (Scrisori, pag. 77).

„Dacă rugăciunea cea grăită cu gura trece, singur de la sine, în cea a minţii, apoi nu trebuie curmată. Numai ocărăşte-te pe tine şi nu te tulbura. M-ai mângâiat foarte mult, că doreşti să deprinzi rugăciunea lui Iisus; începe de la cea grăită. Iar mai înainte de aceasta, în loc de temelie, pune-ţi să rabzi necazurile. Atunci, ea se va altoi degrabă”. (Scrisori, pag.121).

„Respiraţia cea prin nări o vom lămuri mai pe urmă. Dar până atunci, iată puţin: prin ce respiri? Prin ureche? Doar prin nări. Deci iată totul! Prin urmare, uneşte rugăciunea cu respiraţia, după cum învaţă Scărarul şi iată-o respiraţia prin nări. Iar ce trebuie să fie mai departe, ţi se va arăta mai departe, iar acum îţi este de ajuns acest lucru”. (Scrisori, pag. 146).

„Lucrul cel de căpetenie e să te ţii de rugăciunea lui Iisus, uneori cu gura, alteori cu mintea”.(Scrisori, pag.146). Şi cu aceasta încheiem cunoştinţele cu povăţuirile stareţilor de la Optina şi trecem la Valaam.

Preotul. Eu am auzit, Părinte, că între Sihăstria Optina şi Valaam există oarecare legătură duhovnicească. Cineva dintre stareţii de la Optina s-a nevoit de la început la Valaam, iar pe urmă a trecut la Optina.

Monahul. Da, legătura într-adevăr există şi nu numai între aceste două mănăstiri, ci şi între ele şi Sihăstria cea de. la Sarov. Ele toate, în creşterea lor duhovnicească, sunt împletite cu rădăcinile sale.

Şi sihăstria Optina şi Mănăstirea Valaam (aceasta de pe urmă mai ales) îşi trag obârşia din vremuri străvechi, însă începutul înfloririi lor duhovniceşti e cam pe la sfârşitul veacului al 18-lea şi e legat, la Valaam, de sihăstria Sarov, iar la Valaam şi Optina împreună, cu marele stareţ Moldovean schiarhimandritul Mănăstirii Neamţul, Paisie Velicicovschi.

Şi Optina şi Valaam, chemate la viaţă duhovnicească de doi renumiţi arhipăstori, contemporani şi colaboratori: Optina – de Mitropolitul Moscovei – Platon; Valaamul – de Mitropolitul Petersburgului – Gavril; care, amândoi, erau în legături directe de orespondenţă cu stareţul Paisie.

Pentru regenerarea şi întocmirea Sihăstriei Optina, a fost trimis Avraamie din Mănăstirea Peşnoş, unde era ca stareţ arhimandritul Macarie, care ducea o corespondenţă personală cu stareţul Paisie; iar pentru restaurarea şi regenerarea Valaamului, aproape în aceiaşi ani, a fost chemat de la Sarov stareţul Nazarie.
461

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 12:57

Şi după cum Avramie a pus la Sihăstria Optina o temelie trainică pentru propăşirea ei pe mai departe, aşa şi Nazarie a dat Mănăstirii Valaam o temeinică îndrumare duhovnicească, la începutul secolului al 19-lea, în Valaam s-au aşezat ucenicii stareţului Paisie – Cleopa şi Teodor – cu ucenicul său Leonida.

De la ei a început „Stăreţia” şi lucrarea duhovnicească în Valaam, după aşezămintele stareţului Paisie, prin ucenicii lor Eftimie şi alţii, iar Leonida mutându-se la Optina, a pus acolo începutul „Stăreţiei” de la Optina. Iată cum s-a împletit, timp de mai bine de o sută de ani, firele duhovniceşti, care leagă trei mănăstiri renumite – Sarovul, Valaamul şi Optina.

Înrâurirea duhovnicească a unui fiu al Mănăstirii de la Sarov, precum şi natura nordică şi aspră a Valaamului, poziţia lui insulară şi izolarea de restul lumii, au ajutat mult dezvoltarea ascetismului aspru din Valaam şi nu în zadar era şi este numit Athosul rus.

Pe insulele lui a înflorit toate felurile de vială monahală – şi nevoinţa grea a vieţuirii în pustie şi sihăstrie printre pădurile şi stâncile insulelor răzleţe cu suportarea celor mai grele şi mai aspre forme ale ascetismului, postului şi liniştirii (isihasmului) şi altele, şi calea cea mijloc a vieţii de schit, sub umbra unor bisericuţe mici de lemn şi a templelor măreţe de piatră, ridicate în diferite locuri ale Arhipelagului Valaam şi în sfârşit, o frăţime colosală cu viaţa de obşte, pe insula cea mare.

Trebuie însă spus, că la Valaam, cu toată asprimea nevoinţelor de dinafară, care i-au creat faimă în lumea ortodoxă, n-a fost lăsată fără atenţie şi lucrarea cea duhovnicească cea lăuntrică, a cărei temelie trainică a fost pusă de stareţul Nazarie. Ucenicii stareţului Paisie, care au trăit în Valaam, Schitul cel Mare, cu toate că au petrecut puţin timp în mănăstire, iarăşi au lăsat o urmă şi au avut ucenici. Lucrarea rugăciunii lui Iisus, studiul scrierilor ascetice ale Sfinţilor Părinţi, extrasele de chilie din operele lor, niciodată n-au încetat la Valaam.

În uriaşa bibliotecă a Mănăstirii Valaam este o mare secţiune de manuscrise, care e alcătuită din jurnale şi extrase de chilie, din cărţile patristice rămase după moartea monahilor de la Valaam.

Acest material încă nu e studiat îndeajuns. Din nevoitorii de la Valaam, lucrători ai rugăciunii lui Iisus şi stareţi, eu vreau să vă opresc atenţia numai asupra stareţului – orb – schimonahul Agapie, pentru că despre el am mai multe date scrise, decât despre alţii. În jurul lui s-a grupat un cerc de lucrători ai rugăciunii lui Iisus. Între ei, episcopul Teofan Zăvorâtul şi duhovnicul schitului de Ghetsimania, de pe lângă Lavra Sfântul Serghie, cu hramul Sfintei Treimi, iar mai târziu egumenul sihăstriei Sfântul Zosima Gherman; se purta o corespondenţă foarte înviorată, despre lucrarea rugăciunii lui Iisus. Trăsăturile caracteristice ale poveţelor lui, sunt simplitatea şi umilinţa inimii.

Mai întâi voi arăta o notă întocmită de el şi de colaboratorii săi: „Despre rugăciunea lui Iisus, lucrată grăit, cu mintea şi în inimă”, revăzută şi îndreptată de Episcopul Teofan, lucru care-i dă o însemnătate deosebită. Iată această notă:
462
« Pagina anterioarăPagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: