Rugăciunea inimii: † Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/a.

august 7, 2012

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 11:11

Când harul dumnezeiesc lucrează asupra omului, în inima lui, atunci harul lui pătrunde acolo cu conştiinţa sa, iar după el şi toate puterile sufletului şi ale trupului. De aici legea pentru petrecerea cea dinlăuntru; ţine conştiinţa ta în inimă şi prin încordare adună acolo toate puterile sufletului şi ale trupului: Petrecerea înlăuntru este propriu-zis închiderea conştiinţei în initnă, iar adunarea încordată acolo a tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti este mijlocul cel esenţial sau lucrarea, nevoinţa.

Totuşi, ele se nasc reciproc una pe alta, aşa că una nu poate fi fără de alta. Cine e închis în inimă, acela e adunat, iar cine e adunat, acela e în inimă. Lângă conştiinţa din inimă, trebuie adunate toate puterile, şi mintea, şi voinţa şi simţirea. Adunarea minţii în inimă e luarea aminte, adunarea voinţii este veghea, trezvia, trei lucrări lăuntrice, prin care se înfăptuieşte adunarea de sine şi lucrează petrecerea cea dinlăuntru. Cine le are pe acestea şi încă pe toate, acela este înlăuntru; cine nu le are – şi chiar numai pe una – acela e în afară.

Pe urma acestor lucrări sufleteşti, tot acolo trebuie să fie îndreptate şi organele trupeşti, corespunzătoare lor; aşa, după atenţia – întoarcerea ochilor spre lăuntru, după veghe – încordarea muşchilor din tot trupul, îndreptându-se spre piept, după trezvie – strâmtorarea mişcărilor de scurgere, care oarecum ne slăbesc, după cum se exprimă Nichifor, şi care se apropie de inimă din părţile de jos ale trupului, înăbuşirea desfătării şi odihnei trupului. Astfel de lucrări trupeşti, acţionând nedespărţit de cele trupeşti, sunt cele mai puternice, ajutând acele mijloace sufleteşti, fără de care ele nici nu pot fi.

Deci, întreaga lucrare a petrecerii înlăuntru prin adunarea de sine, se cuprinde în următoarele: în cea dintâi clipă, după ce te-ai trezit din somn, coboară-te înlăuntru în inimă, în acest piept al trupului; pe urmă cheamă, atrage, încordează într-acolo şi toate puterile sufletului şi ale trupului, prin luarea aminte, cu întoarcerea ochilor într-acolo, prin veghea voinţii, cu încordarea muşchilor şi cu trezvia simţirii, cu înăbuşirea desfătării şi odihna trupului şi fă acest lucru până când conştiinţa se va aşeza acolo, ca pe un loc sau scaun al său, se va lega cu ceva lipicios de un zid tare; şi pe urmă, petreci acolo fără ieşire, până când te foloseşti de conştiinţă, repetând des aceeaşi lucrare a adunării de sine şi pentru reînoirea şi pentru întărirea ei, fiindcă ea. în fiecare clipă ba slăbeşte, ba se strică.

Trebuie ştiut că această petrecere înlăuntru şi adunare nu e acelaşi lucru cu adunarea din timpul cugetării, sau gândirea (de la cuvântul a sta pe gânduri), deşi puţin se aseamănă cu ea. Aceasta din urmă stă numai la obârşia minţii, lăsând toate celelalte puteri neocupate şi se menţine în cap; ba stă şi în inimă, la obârşia tuturor mişcărilor, mai jos şi mai adânc decât orice, ce este sau ce petrece în  noi, sau se face astfel că toate acestea se petrec pe deasupra ei, înaintea ochilor ei şi ba e îngăduită, ba e oprită.

497

Reclame

august 5, 2012

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 11:50

De aici e limpede de la sine, că petrecerea dinlăuntru este în forma sa cea adevărată condiţia unei adevărate stăpâniri a omului asupra sa. Prin urmare a unei adevărate libertăţi şi înţelegeri, şi de aceea şi a unei vieţi într-adevăr duhovniceşti. Acest lucru se aseamănă cu acela, după cum în lumea de din afară, stăpân al oraşului se numeşte acela care ocupă cetăţuia. De aceea, orice lucrare duhovnicească şi orice nevoinţă trebuie să fie lucrată de aici, altfel ea nu e duhovnicească, e mai prejos de nevoinţă şi trebuie lepădată. Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este, zice Domnul, şi pe urmă numai lucrarea cea duhovnicească a poruncit: intră în cămara ta şi închide uşa. Aceasta e cămara inimii, după înţelegerea tuturor Sfinţilor Părinţi. Din această pricină, omul cel duhovnicesc care se mântuieşte, se nevoieşte şi numeşte lăuntric.

Că adunarea înlăuntru e cel mai potrivit mijloc pentru a păzi râvna, acest lucru se vede îndată:

1) Cel adunat trebuie să ardă, căci îşi adună toate puterile laolaltă, după cum razele risipite, fiind adunate într-un punct, dezvoltă o căldură mare şi aprind. Şi, într-adevăr, de adunare totdeauna e unită căldura: duhul, aici, se vede singur pe sine, după cum zice Nichifor şi joacă de bucurie.

2) Cel adunat e puternic asemenea unei oştiri orânduite, sau unui mănunchi de trestii slabe legate la un loc. Ea, asemenea încingerii coapselor, înseamnă gătirea şi puterea de a lucra. Cel neadunat totdeauna e slab şi, sau cade, sau nu lucrează.

3) Cel adunat vede totul în sine. Cine e în centru, vede în direcţia tuturor razelor, vede la fel totul în cerc, şi parcă dintr-odată, iar cel ce a ieşit din centru vede numai în direcţia unei singure raze; la fel e şi acela care e adunat înlăuntru, vede toate mişcările puterilor sale, vede şi le poate cârmui. Iar arderea duhului, puterea şi agerimea vederii îi alcătuiesc adevăratul duh al râvnei, care se întocmeşte din ele. De aceea, trebuie spus: numai să fi înlăuntru şi nu vei înceta să râvneşti.

Deci, aşa de însemnată e petrecerea înlăuntru! Prin urmare, trebuie să ne ostenim ca s-o agonisim, căci şi ea nu se află dintr-o dată, ci după un timp şi după multă căutare. Nu e aşezată pe locul cel dintâi, pentru că nu este o condiţie a vieţii celei duhovniceşti.

Desăvârşirea ei depinde de desăvârşirea celor trei lucrări sufleteşti şi celor trei trupeşti care o produc, şi anume: de luarea aminte cu întoarcerea ochilor spre înlăuntru, de veghea voinţii cu încordarea trupului şi de trezvia inimii cu îndepărtarea desfătării şi odihnei trupului. Iar în deplina lumină ea se va arăta atunci când se va agonisi curăţia minţii de gânduri, curăţia voinţii de pofte şi curăţia inimii de împătimiri şi patimi. Însă şi până atunci, ea este, totuşi, o petrecere înlăuntru deşi nedesăvârşită, necoaptă şi cu întrerupere 1.

” …Iată de ce, în poveţele Sfinţilor Părinţi, viaţa cea lăuntrică e pusă într-o legătură neîntreruptă cu lupta nevoitorilor. Însă adunarea nu e acelaşi lucru ca şi lupta. Aceasta este o lucrare duhovnicească deosebită, cea mai de căpetenie. Ea este locul unde se lucrează tot ce e duhovnicesc – şi lupta, şi citirea, şi cugetarea de Dumnezeu, şi rugăciunea. Orice ar face nevoitorul intră mai înainte de toate înlăuntru şi de acolo lucrează” 2.

Pentru a coborî mintea în inimă şi pentru unirea minţii cu inima, Părinţii, cei din vechime, recomandau şi unele metode fizice, de pildă, coborârea minţii în inimă pe calea respiraţiei, sau şederea pe un scăunel mic, strângând capul în piept, aplecându-te spre genunchi şi reţinându-ţi respiraţia. Despre aceste metode, Sf. Teofan scrie aşa: „Prin coborârea minţii în inimă, pe calea respiraţiei, se arată cazul când tu nu ştii unde să-ţi opreşti luarea aminte, sau unde e inima; iar dacă tu ştii şi fără aceasta unde să-ţi găseşti inima, fă cum ştii, numai să te aşezi în inimă”.

Şi încă: „alţii făceau aşa: se aşează pe un scăunel mic, din cele ce se pun sub picioare, strânge capul spre piept, se apleacă spre genunchi şi respiră o jumătate de rugăciune (a lui Iisus), o zice inspirând aerul, iar cealaltă jumătate respirând. Ostenindu-se astfel, se obişnuiesc cu rugăciunea, iar pe urmă şi pe alţii îi sfătuiesc la fel. Şi lasă-i! Numai să nu socoată că în aceasta se cuprinde toată lucrarea.

Însă acestea toate şi altele asemenea acestora nu sunt lucrarea, ci adausuri. Lucrarea e: să stai cu mintea în inimă în faţa Domnului şi să-I spui rugăciunea” 3.

„Felul meşteşugit de a lucra, rugăciunea are o însemnătate nu esenţială ci auxiliară. La Părinţii Bisericii, el e descris ca un mijloc de dinafară şi e supus lucrării lăuntrice. Nevoitorii cei neiscusiţi îşi însuşesc numai partea de dinafară, neîngrijindu-se de cea lăuuntrică.

–––––––––––––-Notă

1. Calea spre mântuire, Ed. 7,a, pag. 205 – 209.
2. Calea spre mântuire, Ed. 7.a, pag. 209.
3. Despre mijlocul de a coborî mintea în inimă şi despre folosirea lor, noi numai odată.
498

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 11:30

De îndată ce apare o mişcare caldă în inimă, ei hotărăsc: iată a dat Dumnezeu, şi începe să-şi închipuie despre sine. Din pricina acestui lucru, sporirea rugăciunii lăuntrice se curmă şi ei rămân numai cu lucrarea cea de dinafară. Şi viaţa cea duhovnicească încetează”.

Rătăcirea vine mai înainte de toate de la nelămurirea miezului lucrării şi de la gândul fals care e temelia tuturor rătăcirilor. De pildă: unii râvnitori ai lucrării lăuntrice, din neiscusinţa lor iar uneori din ignoranţă, nepricepând că mintea este o putere duhovnicească şi se foloseşte de inimă, ca de un organ al său, privesc mintea ca un obiect oarecare material care, pe calea respiraţiei, trebuie mutat în inimă şi încă şi inima şi-o închipuie ca pe un vas sau un clondiraş în care poţi păstra mintea.

Numai această singură părere greşită e de ajuns ca să le facă toată osteneala lor de rugăciune fără de rod. Mulţi s-au ostenit mulţi ani şi totul a fost în zadar. Ba şi mai mult – mintea se cobora mai jos de inimă şi stârnea acolo anumite senzaţii nedorite; sau la unii se cobora în pântece şi ei închipuindu-şi că mintea lor se află în vasul sau clondiraşul care o cuprinde, socoteau că aceasta e ceea ce căutau ei, adică rugăciunea cea harică, în timpul căreia dracii nu mai îndrăznesc să se mai apropie, căci îi arde rugăciunea lui Iisus, pe când într-o astfel de stare a lor se repetau numai cuvintele de rugăciune, fără gândire şi simţire şi chiar fără aducere aminte de Dumnezeu. Iar Dumnezeu era socotit că e undeva departe în cer. La alţii, în loc de a se uni mintea cu inima, se producea o ieşire din sine, o ieşire în simţuri. Şi totul depindea de gândul greşit de la temelie, că mintea poate fi aşezată în inimă ca într-un vas oarecare, contrar lămuririi aduse mai sus a Sfântului Grigorie Palama, despre o adevărată legătură reciprocă a minţii şi inimii 1.

O dreaptă aşezare a minţii în inimă, însoţită de o ardere a duhului şi o râvnă după Dumnezeu, e şi posibilitate şi temelie şi condiţie pentru o nevoinţă dreaptă şi reuşită, adică pentru o luptă şi o biruinţă asupra patimilor şi izvoarele lor şi spre acest lucru trebuie să ia aminte oricare lucrător al rugăciunii minţii. Eu vreau să vă spun şi despre aceasta câteva cuvinte, în această convorbire de pe urmă, înainte de plecarea D-voastră.

Cea dintâi biruinţă a noastră asupra noastră înşine se cuprinde în această înfrângere a voinţii, în lăsarea noastră în voia lui Dumnezeu, cu o depărtare plină de neprietenie, de tot ce e păcătos.

499

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 11:01
Cele mai din înlăuntru ale noastre sunt punctul de plecare pentru activitatea noastră pozitivă, precum şi pentru lupta noastră cu patimile. Conştiinţa şi voinţa, trecând de partea binelui, începând să-l iubească, lovesc cu ură orice rău şi orice patimă, şi pe lângă toate acestea, chiar pe a ta proprie.

În aceasta se şi cuprinde propriu zis, trecerea, transformarea 1. Prin aceasta însă nu se afirmă cum că toată puterea de biruinţă e de la noi ci se arată numai izvorul; iar puterea care biruie şi nimiceşte patimile este harul. Cei care se luptă, cu strigăte se aruncă înaintea lui Dumnezeu, plângându-se asupra vrăşmaşilor şi urându-i pe ei, şi Dumnezeu în el şi prin el îi izgoneşte şi-i nimiceşte. Îndrăzniţi, zice Domnul, că eu am biruit lumea (Ioan 16,33). Toate le pot întru Hristos cel ce mă întăreşte, mărturiseşte Apostolul (Fil. 4,13).

Omul, până la convertire, e pătimaş pe de-a întregul. După convertire, duhul umplându-se de râvnă devine curat. Iar sufletul şi trupul rămân pătimaşe. Când va începe curăţirea şi vindecarea lor; ele se îndărătnicesc şi se ridică pentru a-şi scăpa viaţa asupra duhului care le izgoneşte. Aceste revolte se fac mai mult prin el sunt însuşite aceste puteri. Însă sunt mişcări îndreptate direct asupra duhului.

Episcopul Teofan, în felul următor, enumeră patimile care se ridică asupra nevoitorului:

1) În trup: principiul din care izvoresc – e plăcerea trupului sau odihnirea trupului. Unde este aceasta, acolo este pofta de desfrâu, îmbuibarea pântecului, iubirea de plăceri, lenevia, moleşeala, vagabondarea simţurilor, vorbăria, răspândirea, nestatornicia, libertinaj întru toate, luarea în râs, flecăreala, somnolenţa, setea de plăceri şi tot felul de lucrări spre a face pe plac trupului în pofte.

2) În suflet:

a) în partea cea gânditoare – încrederea numai în mintea sa, împotrivirea în cuvinte, revolta împotriva minţii lui Dumnezeu, îndoiala, îngâmfarea, curiozitatea, răspândirea minţii, rătăcirea gândurilor.

b) În partea poftitoare: încăpăţânarea, nesupunerea, iubirea de stăpânire, cruzimea, încrederea în sine, atribuirea tuturor lucrurilor nouă înşine, nemulţumirea, iubirea de avere, lăcomia.

c) În partea simţitoare – patimile care zguduie liniştea şi pacea inimii: mânia, invidia, ura, răutatea, osândirea, dorul, întristarea, necazurile, trândăvia, temerile,nădejdile, aşteptările 2.

Toate acestea, în suflet şi în trup. Însă şi duhul cel ce a prins sau mai bine zis prinde viaţă nu e slobod de atacuri care, cu atât sunt mai primejdioase, cu cât primesc izvoarele vieţii şi adesea nu sunt observate, din pricina subţirimii.
Şi aici, la fel ca şi în trup şi în suflet, împotriva întregii alcătuiri a vieţii celei duhovniceşti dinlăuntru, este un
şir întreg de mişcări şi stări potrivnice care o izgonesc şi o întunecă; aşa, adesea, se petrece, în loc de petrecere înlăuntru şi adunării, ieşirea din fire, ieşirea din simţuri; în locul celor trei acte ale petrecerii înlăuntru: luarea aminte, veghe şi trezvie – răspândirea minţii, tulburarea lăuntrică, deşertăciunea, slăbirea, îngăduinţa, scăparea, libertinaj, obrăznicie, robire, împătimire, rănirea inimii; în locul cunoaşterii lumii celei duhovniceşti – uitarea de Dumnezeu, de moarte, de judecată, de toate cele duhovniceşti.

–––––––––––––Notă

1. Mai amănunţit despre înşelarea din timpul rugăciunii lui Iisus, vezi paginile …

1. Episcopul Teofan, Calea spre mântuire, Ed. 7-a, pag. 267 – 269.

2. Episcopul Teofan; Calea mântuirii, Ed. 7-a, pag. 269.

500

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 10:46

Fiindcă cel mai de seamă lucru în duh e conştiinţa, zidită de petrecerea înlăuntru, apoi când cade ea, cade şi lucrarea cea spre viaţă. De aici se ridică în locul fricii de Dumnezeu şi simţului de dependenţă de El, neînfricarea; în locul alegerii şi preţuirii celor duhovniceşti – odihna de sine (de ce să te mai sileşti!), în loc să-ţi recunoşti păcătoşenia – persistarea în înşelare şi părere, în locul simţurilor de pocăinţă – nesimţire, împietrirea inimii; în locul credinţei în Domnul – îndreptăţirea de sine; în locul râvnei – răceala, moleşeala, nici un fel de aprindere şi în locul lăsării în voia Domnului – lucrare de sine 1.

Iată droaiele revoltelor păcatului, care sunt gata în fiecare clipă să stingă viaţa noastră cea nouă. Omul umblă pe pământul fiinţei sale ca pe nişte smârcuri, gata în orice clipă să se prăbuşească. Toate aceste mişcări greşite (înlăuntrul omului) n-ar fi aşa de furioase, dacă n-ar fi ajutate de părinţii lor cei din vecinătate – de lume şi de draci.

Lumea este o lume realizată a patimilor, sau patimi care se mişcă în persoane, obiceiuri, lucrări.
Atingându-ne de ea cu o parte oarecare nu se poate să nu tulburi şi o rană corespunzătoare în tine, sau o patimă, fiindcă ele se aseamănă şi sunt sub înrâurirea aceloraşi întocmiri. Şi dracii, ca izvoare ale oricărui rău, înconjurând cu droaiele lor de pretutindeni pe oameni, îi îndeamnă spre păcat, lucrând prin trup, mai ales prin simţuri şi acea stihie, în care se află sufletul şi dracii înşişi.
De aceea, orice patimă şi orice revoltă a păcatului e în raport cu ei, ca şi cu o cauză. Însă e ceva în cercul păcatului, ce numai dracii ni-l pot influenţa, la ce nu e în stare firea cu toată stricăciunea ei: aşa gândurile cele de hulă(1. Ibidem, pag. 270 – 271.), de îndoială, de necredinţă, de dispreţuire neobişnuită; întunecare, înşelări de tot felul şi, în general, toate ispitele cele ale patimilor, pline de îngâmfare, patima neîmblânzită a desfrâului, ura încăpăţânată şi care durează până la moarte şi altele.
Afară de aceste lupte nevăzute de la draci, sunt şi năvăliri văzute din partea lor, pipăibile: năluciri de tot felul, care se extind chiar pînă la o stăpânire a lor asupra trupului.
Iată totul ce se ridică asupra omului cel nou, înlăuntru şi în afară 1.

Eu am enumerat pentru D-voastră, chipurile cele mai felurite ale luptei de la patimi şi de la draci care îl ajung pe om.

Acum nu e timpul să vă arăt regulile luptei. D-voastră le veţi găsi în cărţile Episcopului Teofan: „Calea spre mântuire”, „Războiul nevăzut” şi altele. Însă condiţia cea mai de seamă pentru a reuşi în luptă, vă este cunoscută. Aceasta este petrecerea înlăuntru cu rugăciunea către Hristos în inimă, de la care se naşte arderea duhului şi râvna pentru Dumnezeu. Descoperirii acestui adevăr,au fost închinate toate convobirile noastre. Pe scurt am repetat cele spuse acolo, în această convorbire a noastră de pe urmă.
501

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 10:23

Încă mai pe scurt, ideea principală a convorbirilor noastre, se poate exprima prin cuvintele Fericitului Filotei,egumenul din Sinai:
„De dimineaţă, cu bărbăţie şi cu stăruinţă; stai la uşa inimii, cu o aducere aminte tare despre Dumnezeu şi cu o neîncetată rugăciune a lui Iisus Hristos în suflet şi prin această pază de gând taie capetele cugetele cele puternice şi aţâţătoare la război” 2.

Deci, iată şi povaţa mea cea de acum pentru D-voastră: Ţineţi-vă de ea tare şi Domnul nu vă va părăsi! Mergeţi în pace!

SFÂRŞIT

LĂUDAT SĂ FIE CU SLAVĂ MULTĂ DUMNEZEU, ZIDITORUL TUTUROR!

–––––––––––––Notă

1. Episoopul Teofan, Calea spre mântuire, Ed. 7-a, pag. 272.
2. pag.162 din această carte.

502

Filed under: Sbornicul — Micael Nicolas @ 10:04
« Pagina anterioară

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: