†

Având o inimă ce se pocăieşte, cel ce se apropie spre lucrarea rugăciunii lui Iisus trebuie să se îngrijească, ca şi viaţa lui să fie potrivită cu această sfântă lucrare şi să nu-i vorbească nimic împotrivă. Aceasta este o a doua condiţie ca rugăciunea lui Iisus să fie făcută drept. Sfântul Macarie cel Mare scrie: „Pe cât de mari şi negrăite sunt bunătăţile făgăduite de Dumnezeu, pe atât de multe se şi cer, osteneli şi nevoinţe, lucrate din nădejde şi cu dragoste.

Şi acest lucru e limpede din următoarele: „De voieşte cineva să-Mi urmeze, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze.” (Matei 16, 24).

Şi încă: „De nu va urî cineva pe tată şi pe mamă, şi pe frate şi pe nevastă, şi pe copii, până şi sufletul său, nu poate fi ucenicul Meu” (Luc.14, 26).

Însă cea mai mare parte dintre oameni sunt atât de nepricepuţi, că doresc să primească împărăţia, să moştenească viaţa cea de veci, să împărăţească veşnic împreună cu Hristos (lucru foarte mare şi mai presus de orice pricepere), însă trăiesc după poftele lor, le urmează lor, mai bine zis, urmează aceluia care seamănă în el astfel de gânduri deşarte şi vădit vătămătoare: (Cuv. Macarie Egipt. Cuv. IV, Cap. 22).

„Cine se sileşte pe sine din răsputeri, numai şi numai pentru rugăciune, însă nu se osteneşte pentru a-şi câştiga smerenie, dragoste, blândeţe şi întreaga ceată a celorlalte virtuţi, nu le adânceşte în sine în chip silit”, scrie acelaşi Sf. Macarie „acela poate să ajungă numai până acolo, că uneori, în urma cererii lor, se atrage de el harul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, din bunătatea Sa firească, dăruieşte cu iubire de oameni, celor ce cer, lucrul pe care îl vor ei.

Însă, dacă cel ce primeşte nu se deprinde cu celelalte virtuţi pomenite de noi şi nu se obişnuieşte cu ele, apoi, sau ne lipseşte de harul primit, sau înălţându-se, cade în trufie, sau, rămânând pe o treaptă mai de jos, nu mai sporeşte şi nu creşte. Tron şi odihnă, aşa să zicem, pentru Sf. Duh, sunt: smerenie, dragoste, blândeţe şi, treptat-treptat, toate poruncile lui Hristos.” (Sf. Macarie cel Mare).

Acelaşi Sf. Macarie scrie: „Dacă ne vom împodobi cu smerită cugetare, cu simplitatea sufletului şi cu bunătate, apoi numai forma rugăciunii nu ne va aduce nici un folos.” Şi nu numai despre lucrurile cele bune de dinafară trebuie să se îngrijească un lucrător al rugăciunii lui Iisus, ci şi pentru ca să ajungă la curăţia dinlăuntrul inimii.

„Cum poate să zică cineva despre sine: fiindcă postesc, petrec în pustiu, îmi împart avutul, apoi sunt sfânt? Însă oare poate fi sfânt acela care nu şi-a curăţit pe omul său cel dinlăuntru?

Şi nu numai prin oprirea de la rău se ajunge la curăţie, ci curăţia cea adevărată se stinge numai prin nimicirea răului din conştiinţa sa. Deci intră, oricine ai fi tu, la sufletul tău, care e un captiv de război şi un rob al păcatului, şi cercetează-ţi până în străfund, gândurile tale şi adâncimea cugetelor tale o urmăreşte, Şi vei vedea pe balaurul ce se târăşte şi se cuibăreşte în sânurile sufletului tău, care te-a omorât pe tine, prin otrăvirea unor părţi din sufletul tău.

Căci inima este o beznă nemăsurată: dacă tu îl vei omorî pe acest balaur, apoi atunci să te lauzi, înaintea lui Dumnezeu, cu curăţia ta. Iar de nu, apoi smereşte-te ca un neputincios şi păcătos, rugându-te lui Dumnezeu pentru cele ascunse ale tale.” (Cuv. Macarie cel Mare, Cuv.1 Cap.1).

„Mai înainte de celelalte virtuţi, simplitatea atât de inimă cât şi în vorbe, dragostea unuia faţă de altul, şi bucuria şi smerenia, să fie, neapărat, pusă drept o temelie în Frăţime, ca să nu zădărnicim osteneala noastră înălţându-ne unul în faţa altuia şi cârtind unul asupra altuia.” (Cuv. Macarie cel Mare).

225